Oana Ispir s-a născut în 1983. A absolit Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, în 2002, și Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, în 2006. Este membră a Asociației Clubul Ilustratorilor din 2009. A lucrat ca artist 2D la Ubisoft București (2005–2007), la Editura Noriel Maxim (2007–2011), iar din 2011 este ilustrator freelancer. A participat la mai multe expoziţii de grup, între care: „Ne travaillez jamais”, Idle Gallery București, 2020; „Rezistenții. Amintire și recunoștință”, Muzeul Național Cotroceni București, 2019; „Povești românești”, Muzeul Casa Mureșenilor Brașov, 2019; „Grafica tânără”, Galeria Galateca, București, 2019; la Clubul Ilustratorilor, în cadrul Pelicula, Festival de film mexican, Institutul Cervantes, București, 2017; în cadrul Târgului de carte de la Istanbul, 2016, și un workshop de ilustrație la ICR Istanbul; „Blouse roumaine, femme roumaine”, expoziție de plastică românească la Citadela Alter do Chão şi la Portalegre, Portugalia, 2016; „Noaptea Ilustratorilor”, expoziţie și workshopuri organizate de Clubului Ilustratorilor la Fundația „Lowendal”, București, 2015; „Delibes ilustrat”, expoziție la Institutul Cervantes, București, 2014; „Cartea obiect — opera deschisă” (Premiul pentru tineret), Bucureşti, 2012; „Book project international Marseille”, Marsilia, 2012; „Poveste în poveşti”, expoziţie itinerantă în Spania, 2012; „Bookataria de texte şi imagini”, carte şi expoziţie a Clubului Ilustratorilor, Bucureşti, 2011; „Hola, soy Bucarest”, expoziţie a Clubului Ilustratorilor, Zaragoza 2011; „Aleea Marquez”, Târgul de carte Gaudeamus, Bucureşti 2007; „Culorile francofoniei”, Bucureşti, 2006. A ilustrat peste 20 de cărți.

Robert Șerban: Ați urmat o școală de arte încă din clasa întâi și mărturiseați că ați știut dintotdeauna că o să trăiți între imagini. De unde venea siguranța asta? Erați foarte bună, luați doar note de 10 și premiul I la școală?
Oana Ispir: Uneori glumesc pe această temă zicând că nu am avut de ales, nu am avut când să învăț alte meserii. Zic în glumă, deoarece din arte plastice se desprind multe meserii vizuale, mai degrabă înveți mai multe deodată. Am avut parte de susținere din partea familiei și a profesorilor, așadar nu a fost loc de îndoială. Ca revers al medaliei, în momentele mai lipsite de entuziasm mi-a trecut prin minte că poate am ales lumea imaginilor din cauza așteptărilor celor din jur. Dar, din moment ce nu mă plictisesc desenând și nici nu am nevoie de motiv, pretext sau scop să lucrez, pot zice și acum că mă aflu pe drumul cel bun. Din fericire, arta vizuală e pentru mine și meserie, și refugiu.

R.Ș.: Care a fost cel mai mare succes, ca desenatoare, în copilărie?
O.I.: Privind de acum în urmă, cel mai mare lucru mi se pare faptul că la bunici, la țară, eram scutită de activități dacă desenam. Cu atât mai importantă a fost percepția bunicilor cum că fac ceva important, în contrast cu percepția de la oraș asupra unei școli de artă, ca fiind un răsfăț inutil. Bănuiesc totuși că era mai mult un respect față de manualitate, fiind o generație pentru care, ca să îmbraci o haină, începeai cu plantatul cânepii.

R.Ș.: Ați ilustrat peste 20 cărți. S-a întâmplat să faceți ilustrații și pentru cărți care nu v-au plăcut? De ce v-ați agățat ca să puteți lucra?
O.I.: E destul de improbabil să nu fie chiar nimic cu care să empatizez. Dacă chiar am prea puține legături personale cu subiectul, mă bazez pe etapa de documentare ca să descopăr mai multe detalii interesante pe marginea cărora se poate broda. Totuși, ilustrația e un limbaj care se învață și se clădește în timp. Sunt destule metode de a transmite mesajul textului prin compoziție, culoare, texturi sau convenții vizuale, fără să fie nevoie de o stare specială. Actul de a crea e, în sine, generator de entuziasm, mulțumirea dată de o linie bună, o textură nouă, echilibru în culoare sau compoziție nu are legătură cu subiectul.

R.Ș.: E suficient un text ca să vă inspire în ilustrarea lui, ori mai e nevoie și de altceva?
O.I.: Da, de obicei e suficient textul, dacă nu are repere vizuale specifice pentru care e nevoie de documentare. E ciudată imaginea aceasta cu inspirația care apare magic. Prin ochii ilustratorului procesul se vede mai degrabă ca o apă curgătoare, desenele și preocupările proprii te duc într-o direcție, iar ilustrațiile pe baza textelor sunt afluenți care se amestecă, lent, cu curenții principali.

R.Ș.: Cifrele de pe piața de carte românească spun că literatura pentru copii se vinde bine, oricum mai bine decât restul cărților. Faceți față comenzilor de la editori? Ce contează în decizia de a ilustra o carte sau alta?
O.I.: Comenzile de ilustrație de carte nu sunt niciodată în flux continu. Perioade aglomerate apar doar ocazional, dar, cu destulă organizare la început de an și de toamnă, pot fi evitate. Sunt destul de mulți factori în decizia de a ilustra o carte, de la timpul disponibil și subiect, până la contract și gradul de încredere între părțile care îl semnează.

R.Ș.: Mărturiseați că, deși ați lucrat cu plăcere, un timp, în industria jocurilor video, că deși ați folosit și computerul pentru desen, tot tehnicile tradiționale sunt cele care vă atrag mai tare și tot la ele apelați cel mai des. Care ar fi explicația?
O.I.: În unele situații prefer ilustrația digitală — nu e un zid între genuri, mai ales că orice tehnică ar fi folosită, predarea pentru tipar este tot în format electronic. Argumentele pentru tradițional sunt mai degrabă personale. Un motiv mare și lat ar fi că îmi obosesc mai repede ochii în ecran, pe hârtie pot exagera cât vreau, ca timp. Îmi place la lucrul pe hârtie rolul întâmplării, texturi ușor de obținut, liniile au o anumită greutate, surpriza dată de micile accidente, faptul că mergi mereu înainte, niciun pas înapoi. Îmi place și dansul mâinilor — dacă nu desenez, de obicei mototolesc ceva; destul de greu m-am adaptat la mișcarea minimală folosită pe o tabletă grafică. Și, desigur, faptul că am la final un obiect fizic, palpabil. Nu simți niciodată că ai lucrat în gol, lucrările abandonate pot fi acoperite, folosite la colaj, rupte pentru papier-mâché, refolosite ca mască pentru altele, decupate sau imprimate.
Într-o perioadă din trecut am lucrat exclusiv analog, ca o metodă de a reveni în realitate, lumea din jur părea ireală, iar lucrul manual o făcea palpabilă.
Argumente pro digital sunt rapiditatea execuției și ușurința de a face modificări. În ultimul timp am amestecat totul, ilustrațiile digitale le încep pe hârtie, iar, în revers, obișnuiesc să colorez digital, orientativ, schițele pentru lucrări pe hârtie. Îi voi spune „echilibru” acestei salate.

R.Ș.: Care sunt cele două-trei cărți pe care v-ar plăcea să le ilustrați, dintre cele pe care le-ați citit?
O.I.: Am început în facultate, de câteva ori, să ilustrez Momo de Michael Ende, fără vreo finalitate acceptabilă. Mai am vise și pentru O sută de ani de singurătate de Garcia Marquez, dar mi se pare deja nemaipomenită varianta ilustrată de Luisa Rivera. Încă adun curaj pentru amândouă.

R.Ș.: Când și cum se conturează imaginea personajelor și a scenelor dintr-o poveste? Unde sunt punctele de tangență dintre text și vizual?
O.I.: Primul pas după citirea textului e așternutul în caietul de schițe a lucrurilor ce au avut ecou imediat, fie că sunt personaje, scene, emoții, cuvinte, obiecte sau, de ce nu?, o fixație pe o culoare sau o tehnică potrivită. Îmi adun, apoi, din text, trăsăturile personajelor și le învârt până îmi devin familiare. Pentru scene îmi printez cadrele cu text paginat în format mic și construiesc o schemă generală de desfășurare. După etapa de schițe, ilustrațiile încep să câștige o viață proprie, paralelă cu textul.

R.Ș.: Scriitorii dau autografe pe cărți. Ilustratorii dau și ei?
O.I.: Da, de obicei desenez mici personaje pe cărțile dăruite prietenilor. Dar nu e perceput ca un obicei, deoarece rareori ilustratorul e prezent la lansare.

R.Ș.: Presiunea comenzilor vă dă timp și pentru proiecte personale? Ilustrația de carte nu are o adresabilitate care vă văduvește, totuși, și de întâlnirea cu un public matur?
O.I.: Există ilustrație și pentru public matur, am avut colaborări în această direcție în zona de poezie și editorial, domenii de care sper să mă apropii mai mult în viitor. Iar proiectele mele personale sunt tot în zona cărților, fie că e vorba de gravură, o tehnică inventată pentru tipar, sau de mici povești fără cuvinte. Îmi place foarte mult linogravura și am reușit, în ultimii ani, să fac periodic progrese. De altfel, acesta este unul dintre motivele mutării din capitală într-un oraș mai mic, înconjurat de natură: obținerea unui echilibru și mai mult timp pentru evoluție personală.

R.Ș.: Ați fost nominalizată, împreună cu Georgiana Chițac, între cei mai buni 227 de ilustratori, din peste 3.200 de concurenți, de către cel mai mare târg de carte din lume pentru copii, cel de la Bologna. E un succes. Cu ce desene ați concurat?
O.I.: Târgul de carte pentru copii de la Bologna este destinat vânzării și cumpărării de drepturi de reproducere, participanții sunt atât edituri, cât și țări care își prezintă ultimele noutăți. Competiția destinată ilustratorilor are ca scop expunerea unor artiști selectați în cadrul târgului și tipărirea unui catalog anual. Participarea mea la târg a fost cu un set de imagini din povestea Cercul, de Mihaela Coșescu, o poveste despre un părinte plecat la muncă în altă țară și dorul ce se întinde între membrii familiei despărțite. Am avut multă libertate de interpretare și de alegere a tehnicii și am ales să desenez în grafit pe hârtie, cu adăugarea ulterioară a culorii, digital. A fost primul an cu înscriere online, așadar am participat după o pauză îndelungată din cauza procesului anterior, destul de complicat, de trimitere a lucrărilor în original, cu riscul de a le pierde. Îi voi spune o reușită parțială, deoarece, după încă o etapă de selecție, nu am ajuns și în catalogul anual, dar pentru mine e un bun impuls pentru participare în anul ce vine. Din păcate, târgul nu va avea loc nici în acest an, din cauza pandemiei.
Interviu realizat de Robert Șerban