Alungat din Olimp, bărbatului orgolios și înfumurat nu i-a mai rămas decât să plângă.

A cucerit totul, a avut totul! Cu douăzeci de ani în urmă își croise potecă printre granzii Europei cu o echipă reinventată doar de el. Acel FC Porto nu mai era de mult vechiul Porto, cel care o umilea pe Bayern, în vara lui 1987, prin „diavolii” săi de clasă mondială numiți Rabah Madjer, Paolo Futre sau Walter Casagrande, printre alții.

Dincolo, la Bayern, jucau aștrii fotbalului german Rummenigge, Matthäus și Brehme, tot printre alții.

La golul cu călcâiul înscris de „brigandul” marocan Madjer, Uddo Latek moțăia, mai abătut decât un condamnat la moarte, pe banca „Majestății Sale, Bayern” pentru că a înțeles că sfârșitul lumii tocmai sosise în Bavaria.

Finala era pierdută, și mare parte din superba echipă de atunci începea să se destrame. Al doilea Kaiser al fotbalului german, după Franz cel fără de moarte, în pofida morții sale recente, Rummenigge a fost primul care a ridicat, la scurt timp, mâna dreaptă și a plecat cu o fastuoasă demnitate din Säbener Straße 51, adresa dintotdeauna a lui Bayern.

Pe banca lui Porto din ’87 se afla un mustăcios cu ochii mari și negri, smead ca orice iberic cu sămânță braziliană, numit, simplu, Artur Jorge. Mai târziu, lumea fotbalului îl va numi, binemeritat, „O Rei Artur”. El a fost, cel mai probabil, cel mai mare antrenor pe care Portugalia l-a inventat cândva. Sau, în orice caz, primul dintre uriași.

Optsprezece ani mai târziu a apărut el, tânărul de nici 40 de ani pe atunci, suplu, arătos ca un star de cinema și, peste toate, obraznic cât Atlanticul veghind deasupra Cascais-ului. I-a fost translator și apoi secund altui mag al fotbalului mondial, surâzătorul Bobby Robson. Tot ce-a urmat după Porto a fost ca în basmul aurit în care învingătorul ia totul pentru că pur și simplu uită să mai piardă. Chelsea și Inter au fost bornele triumfului aparent veșnic, sanctuarele care l-au proclamat „cel mai bun”, „cel mai frumos”, „cel mai galonat” dintre toți ceilalți, antrenori mari și ei, dar nu ca el! Aroganța fostului translator al bătrânului Bobby Robson spărgea totul în jur: ecranele tv, capetele pătrate ale contestatarilor felului său de a gândi fotbalului, unul nu tocmai frumos, în esență, mințile cumpănite ale altor glorii ale fotbalului de dinainte de el. Câștiga totul, avea dreptul de viață și de moarte asupra orice avea legătură cu gloria acestui sport, iubit de miliarde de oameni, detestat de destui alții pentru mercantilismul obscen care l-a cuprins ca o cangrenă fără leac.

Apoi a început să coboare din Olimp. Prăbușirea i-a fost lentă, ca o boală a sângelui, vicleană și insidioasă, până în clipa în care își cere dreptul la ablațiunea finală. Au urmat dezastrele fără număr numite Manchester United, încă o dată Chelsea, apoi Tottenham, și tragedia ultimă, Roma.

Cumva, totul se leagă…

Această Roma, AS Roma, care presupune nimic altceva decât îmbinarea pulsatilă de aristocrație fanată și demnitate imperială, l-a trimis pe bietul Jose în măruntaiele cimitirului dantesc. Aceeași Romă, adulată după 1945, deopotrivă de romanii de condiție simplă și de artiști ai literelor de talia lui Giorgio Bassani, Montale sau Pasolini. De aici și plânsul lui pur și de neoprit, petrecut înaintea unei mâini de ultimi admiratori, care îl rugau să nu plece din Via di Trigoria, numărul 248.

Din mândrul Jose de odinioară ar trebui să reținem poza lui de final.

În ea, în poza tristeții fără perdea, apar cuvintele scrise chiar de el, la câteva ore după ce a fost dat afară de la echipă: „Arrivederci, Roma” și ochii înroșiți de lacrimi în fața ultimilor săi susținători.

Pe acest Jose Mourinho aleg să-l iubesc, cu adevărat, fratern și profund, mai mult decât pe oricare alt Mourinho din anii gloriei sale înfumurate și, vai lui!, într-atât de deșarte.