Sub titlul de mai sus, recent, a apărut la Editura Polirom, în traducerea dnei Adina Avramescu, o carte a lui Adrian Wooldridge. Nu neapărat atipică — pentru că abordează o temă devenită obsesivă pentru intelectualii încă raționali ai Vestului —, cartea se apleacă asupra unui subiect „măcelărit” în societățile occidentale: meritocrația. Plecând de la ideea că, până la urmă, o societate nu poate fi nici bine închegată și nici optim funcțională decât numai dacă se sprijină pe modelul ideal a lui homo hierarchicus, Wooldridge construiește o teorie a inegalității sociale, pe cât de simplă, pe atât de naturală: lumea în care trăim este, în esența ei, nu numai o lume a drepturilor, dar și una a privilegiilor. Mai ales acestea din urmă categorisesc societatea și o plămădesc după un tipar — deloc paradoxal — meritocratic, în care deținerea unei diplome universitare autentice (rarisimă în zilele noastre!) te face sau ar trebui să te facă mai valoros decât cel care nu se găsește în această fericită situație.

În Apus, odată cu Francis Bacon, încet-încet, locul aristocrației latifundiare este luat de o aristocrație intelectuală, care, mai apoi, își va clădi și palatele în interiorul cărora să-și etaleze bogăția minții, desigur tot în folosul unor privilegiați: universitățile. Epoca aristocrației universitare atrage o mobilitate socială care nu mai fusese întâlnită până atunci. Destul de mulți mari proprietari funciari au înțeles că prosperitatea viitorului lor și, implicit, a societății depindea de asumarea de către ei a rolului de sponsor social. Wooldridge notează: unii dintre acești sponsori „căutau copii talentați și le asigurau o educație privilegiată la o școală sau universitate de elită, oferindu-le apoi o funcție în rândurile elitei”. Era vorba, bineînțeles, despre o nouă elită. Nu cea a proprietarilor de mari întinderi de pământ, ci cea academică. În acest context, aveau să se nască democrațiile moderne vest-europene și spiritul citadin post-medieval.

Aristocrația universitară nu este altceva decât o categorie socială meritocratică, foarte diferită de aristocrația funciară, perpetuată pe baza unor reguli străvechi ale devoluțiunii succesorale. În noua aristocrație — în cea academică — nu intri ca succesor al cuiva, ci „prin educație și efort”. Observând această subtilă evoluție socială, Wooldridge va relua ideile lui Leonardo din Chios (cca. 1395 – cca. 1458), cel care, în calitate de profesor la universitățile din Padova și Genova, va observa, în vremea sa, faptul că „noblețea este de două feluri”: cea bazată pe proprietatea moștenită, care este „este ostentativă și încrezută”, pentru că „merge mână-n mână cu averea, descendența veche, aroganța și dreptul ereditar”; cealaltă — bazată pe educație și instrucție academică severă —, care „este discretă și modestă”.

Pentru Wooldridge, lucrurile sunt clare: scara de aur a unei societăți este învățătura. Până și francezii — atât de huliți pentru sângeroasa, dar atât de necesara lor Revoluție de la 1789 — au înțeles asta, atunci când au scris art. VI al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului: „Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demnitățile, locurile și posturile publice, în funcție de capacitatea lor și fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor”. În logica acestui mod de a vedea lucrurile, după decapitarea lui Louis Capet, valorile s-au inversat. Aristocrația naturală a devenit cea a talentului, în timp ce aristocrația artificială a rămas a fi a descendenței. Wooldridge observă faptul că, pentru societatea modernă, aristocrația artificială a descendenței a devenit pur și simplu inutilă, în timp ce cealaltă aristocrație — a meritului — „și-a găsit un public” din ce în ce mai numeros. Ilustrativă este, în această privință, povestea lui Figaro, din opera lui Beaumarchais: „eroul valet al unei comedii franceze de succes (…) care (…) își ia în derâdere stăpânul aristocrat, care nu a făcut nimic ca să-și merite privilegiile, în afară de faptul că s-a chinuit să se nască”.

Wooldridge observă că, mai ales după epoca lui Napoleon I, învățătura de foarte bună calitate devine un obiectiv de interes public, în condițiile în care statul ajunge „să vadă educația ca pe o modalitate de a realiza patru dintre marile obiective ale guvernării: să susțină construirea națiunii (…), să coaguleze societatea așa cum făcuse cândva Biserica (…), să încurajeze controlul social și să impulsioneze prosperitatea materială”.

Pentru mine, cartea lui Wooldridge este o frescă a unei societăți pierdute, dar care încă mai poate fi recuperată. Pentru acest erudit englez, numai printr-o revoluție meritocratică, lumea poate ieși din marasmul în care se găsește. O astfel de revoluție trebuie să alunge din universități toate stângismele maladive: de la feminismul irațional la progresismul colectivist. Pentru că toate acestea — așa cum magistral demonstrează Wooldridge — disimulează nepotismul și venalitatea, care au ajuns să otrăvească sistemul de învățământ al lumii occidentale, din care și noi, românii, pretindem că facem parte.