Aritmetic vorbind, de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial şi până acum, an 2018, s-au scurs, fără mari traume, 73 de ani. Suficient timp pentru ca rănile „măcelului” să se fi vindecat, suficient timp ca pe ringul de luptă al lumii să se facă pregătiri pentru un posibil nou „match”. Aşa suntem noi, oamenii, frumoşi, subtili, talentaţi şi sângeroşi.
Diplomaţii, cu zâmbetul lor misterios şi gândurile ascunse, circulă pe meridianele globului pentru a „dezamorsa” situaţiile mai periculoase, la O.N.U., un fel de staţiune turistică, cu piscine, restaurante, alte eşaloane de specialişti concep proiecte, avansează propuneri, se deplasează, chiar personal, spre acele locuri, de multe ori cam aceleaşi, unde vâlvătăile vreunui conflict stau să izbucnească. Şefii de state, unii cu soţiile, se întâlnesc, şi ei, spunând în declaraţii de presă că singurul lor gând e menţinerea păcii şi înţelegerii pe planetă.
Concomitent însă cu aceste demersuri, bazate pe fraze, îmbrăţişări, strângeri călduroase de mâini, zâmbete cuceritoare, aproape toate ţările, „după buget” şi priceperi, îşi măresc şi perfecţionează arsenalul militar. Clasic şi nuclear. Dacă statele mari, „Şefii”, vreo cinci la număr, prin pădurea planetară, scot tot felul de răgete pentru a îngrozi, a speria, ce trebuie să facă, în aceste condiţii, ţările mici, iepurii, vulpile, ratonii?… Un singur răspuns cred că ar fi aici, şi anume acela de-a avea în atmosfera încordată din „pădure”, o atitudine clară, prudentă, în niciun caz oscilantă… sau, altfel zis, „la două capete”.
Lăsând la o parte relatările „figurate”, România, ţară nu atât mică, cât neajutorată pe plan militar, ar trebui tranşant să fie alături de politica singurului ei apărător armat în cazul unei agresiuni: Statele Unite. Dacă americanii, mai departe, se apropie de Israel, e indicat să facem şi noi acest lucru. Să-l facem, repet, fără ezitări, căci altminteri există riscul rămânerii „cu turul în baltă”, să nu ne fie bine cu independenţa noastră cu tot. E aici servilism?… Spirit de supunere?… Poate fi şi asta, dar, faţă de un aliat, un grup de aliaţi care te iau sub scutul lor trebuie să fii loial şi clar ca atitudine. Fără clasicul „fund în două bărci”. Se ştie că noi suntem membri, e adevărat, cam de margine, ai U.E. Se mai ştie, de asemenea, că între S.U.A. şi U.E. sunt divergenţe pe mai multe planuri.
Noi, românii, ce trebuie să facem într-o atare situaţie? Repet ceva foarte clar, sper pentru multă lume. Să stăm ferm în coloana condusă de americani, să căutăm a ne comporta cât mai bine în Uniunea Europeană. Iar acasă, la noi, să ne străduim pentru cât mai multă ordine.
Lucrurile acestea le-ar îndeplini, după mine, conducătorii care şi-ar lăsa la spate ambiţiile personale şi s-ar preocupa exclusiv de ce li s-a dat spre îngrijire, ţara şi naţia. Acum, însă, la noi, în ceea ce ar trebui să fie stratul cel mai „ozonat” al tuturor ierarhiilor ţării, segmentul de conducere supremă e miros de motorină şi gaze de eşapament. Posturile de conducere, poziţiile de lideri, câştigurile grase şi, cel mai adesea, incorecte ce se obţin „acolo sus” îi îmbată pe bieţii politicieni români. Totul, guvern, parlament, preşedenţie, justiţie, e bulversat de ură, resentimente dorinţe de lichidare a „adversarilor”.
În fapt, subteran, lucrează marea şi intratabila sub-mediocritate a liderilor noştri guvernanţi. Pescuiri în ape tulburi, idiosincrasii, ameninţări de toate felurile, lipsă de orizont politic — iată ce oferim pentru moment lumii, inclusiv, „partenerilor noştri strategici”. Numai să n-o păţim până la urmă…