Am pășit, iată, de câteva zile, în anul cel nou, 2019, întovărășiți de felurite iluzii, gânduri și dorințe ambalate în mantia mereu încăpătoare a existenței, pe care ne-o dorim, în mod natural, altfel decât cea trăită până mai an.
Dar se poate spera (se mai poate!) că lumea noastră, lumea românească, înainte de toate, va fi una mai bună, mai așezată, în fond o lume normală, nu altfel, în acest an și în anii care vor urma?
Mai degrabă nu, câtă vreme 2019 va fi un an eminamente politic, cu două rânduri de alegeri, europarlamentare și prezidențiale, ambele de o importanță aparte pentru viitorul acestei țări.
Certamente, 2019 va limpezi pe termen lung ce fel de model de țară și de viață vom avea pentru multă vreme de acum înainte. Cel mai probabil, vom avea de ales între modele de societate comentate mai jos, care nu ne vor oferi aleanul necesar pentru o existență trăită frumos și calm, mai presus de toate.
Astfel, într-un remarcabil film produs cu decenii bune în urmă, marele cineast Costa Gavras propunea admiratorilor săi spre „delectare” o viziune sumbră despre un model de societate totalitară, de factură orwelliană.
O combinație bizară (așa ni s-ar părea, cel puțin unora, astăzi) de dictatură militară și delir marxist, având în miezul story-ului cireașa otrăvită a corupției generalizate.
În filmul lui Gavras, multe din adevărurile existenței sunt rezolvate simplu, dar eficient, cu ajutorul mitralierei, șantajului și delațiunii pure. O societate asediată din toate direcțiile de dușmani invizibili, dar pe care fiecare membru al respectivei lumi îi identifică plutind în aer, aproape de propria piele, așa cum resimți esența unui parfum de bună calitate, multă vreme după ce l-ai revărsat pe părțile superioare ale trupului.
Cu cât „marele șef” și cohorta sa de locotenenți ai puterii discreționare strângeau diabolic menghina existenței supușilor, deposedându-i, pas cu pas, de aproape oricare drept și prerogativă asupra propriei vieți, cu atât aerul din jur devenea de-un iz insuportabil, vecin cu asfixierea.
Obișnuiți cu excesele, cetățenii statului analizat de Gavras în film își pierduseră aproape în totalitate orice urmă de umanitate, devenind, în cele din urmă, ființe debile și despuiate de conținut.
Nu știu cum ar arăta astăzi societatea respectivă — dacă rețin bine, era vorba de o țară din perimetrul latino-american —, însă pot să-mi imaginez că rănile produse de fierul roșu ori de cel brun al monstrului totalitar încă mai supurează prin porii celor care au supraviețuit „cataclismului” și mă tem că și prin cei ai copiilor acestora, adulții de astăzi.
Pentru că, așa cum nicio dramă personală nu se poate stinge decât odată cu trecerea în neant a celui care a suferit-o, la fel, nici tragediile colective nu pot fi șterse, în chip magic, cu buretele timpului, câtă vreme vor mai exista supraviețuitori ai acestora.
Lupta cu umbrele, în comparație cu clipele de fericire autentice, ne apasă adânc și ne marchează temeinic, pe unii dintre noi chiar și o viață întreagă.
Dacă nu credeți, priviți în jur la fețele și pornirile multora dintre cei de lângă dumneavoastră, la fețele întunecoase și ridicole ale celor din fruntea țării sau deschideți televizoarele la rubricile de actualități, ori la „dezbaterile” canalelor naționale de televiziune.
În acea clipă, infernul nu vi se va mai părea că este compus exclusiv din ceilalți, ci, vai!, din noi toți, supraviețuitorii deloc fericiți ai „stării de asediu” de ieri, stare care nu vrea cu niciun chip să ne „lase baltă”, cu adevărat, nici azi.