Paul Celan s-a născut în 1920 şi a murit — s-a sinucis — în 1970. În anul 2020, un centenar. Şi o comemorare — la 50 de ani după moarte. O viaţă neobişnuită a celui mai important autor de poezie de limbă germană din secolul XX. În cartea lui, Paul Celan şi „meridianul” său, Andrei Corbea, cel mai de seamă exeget al lui Paul Celan, notează că de prea multe ori s-a ignorat partea românească a scrisului celanian. S-a ignorat, scrie Andrei Corbea, „culminând cu ostilitatea declarată a Giselei Lestrange Celan, văduva lui Paul Celan, la adresa întreprinderilor cât se poate de onorabile ale lui Petre Solomon la publicarea textelor de tinereţe păstrate de prietenii bucureşteni şi până la traducerea în franceză a cărţii consacrate dimensiunii româneşti a operei celaniene”.
Scriam că mărturiile despre „dimensiunea românească” ale lui Petre Solomon sunt importante — e unul dintre prietenii lui, care au definit, prin prezenţă, relaţie, bucuria întâlnirilor, perioada bucureşteană a lui Paul Celan. În volumul Ochiul meu rămâne să vegheze. Versuri, glose, evocări, editat de „Realitatea evreiască”, sub coordonarea lui Geo Şerban, mai scriu şi alţi prieteni. Marcel Aderca — coleg de redacţie între 1945 și 1947 la Editura Cartea Rusă, Horia Deleanu, cu care se cunoştea încă de la Cernăuţi, Ion Caraion, Maria Banuş: „Pentru cine i-a urmărit traiectoria vieţii şi a creaţiei, e clar că vectorii bolii de nervi care l-au împins spre fluviu (spre sinuciderea din Sena, n.n.) au fost multipli. Poate şi o predispoziţie din naştere. Poate şi un sentiment al înfrângerii şi sterilităţii, în lupta cu abisalul sondaj hermetic, ce sfârşeşte în neant, în non-poezie”. Şi Ovid. S. Crohmălniceanu: „Ne-am reîntâlnit «după douăzeci de ani»… Paul încărunţise, umbla lipindu-se de ziduri şi cu spinarea încovoiată, parcă sub o povară apăsătoare. Existau în el, încă de pe atunci, semnele apropiatului dezastru”. „Ştiam că, la recomandările medicilor, soţia îl părăsise, fiindcă încercase de două ori să o asasineze, în timpul unor crize nervoase. Paul fusese un om vesel, sociabil, fermecător. La Paris, l-am găsit amabil, doritor să afle cât mai multe despre vechii săi prieteni, dar vioiciunea îi pierise”.
„Un amănunt interesant l-am aflat de la Alain Bosquet, care fusese şi dânsul în relaţii amicale cu Paul. Soţia lui, Gisele, născută Lestrange, se trăgea dintr-o familie catolică bigotă. Acesta privise foarte rău căsătoria. Mai mult, Lestrange tatăl era o figură notorie a regimului de la Vichy şi se manifestase ca un antisemit virulent”. „Gisele revenise, şi el trebuia neapărat să se sinucidă, ca să evite a o omorî pe ea.”
Dar cunoscuţii care au venit din România?
În 1951 îl vizitează, împreună cu un grup de prieteni, pe Brâncuşi. Sculptorul era tăcut, J.D. Rey, care evocă această vizită, aminteşte că Celan vorbeşte despre România fără a primi replica sculptorului. E interesat doar de doamnele din preajmă. Va reveni asupra lui Brâncuşi fie într-un poem, fie într-un mesaj, din 1967, adresat soţiei: „Bei Brâncuşi zu zwei”: îl vizitaseră amândoi, împreună, pe sculptor. În 1952 îl cunoaşte pe Emil Cioran, cu care poartă discuţii despre vremurile sale tulburi, îi traduce Manual de descompunere — Lehre von Zerfall, care apare în 1953, cu ediţii reluate mai târziu. Vor urma întâlniri cu Emil Cioran, biografii ne informează că în iunie 1964 va fi invitat la o cină cu Cioran la Moisville — loc de retragere, în Normandia, a lui Cioran. Va mai fi invitatul Rodicăi şi a lui Eugen Ionescu, se va întâlnit mai multe zile cu Petru Dumitriu, redactor la editura Fischer din Frankfurt — discuţii pentru ediţia germană a lui Henri Michaux.
Dar cea mai interesantă „întâlnire/neîntâlnire” a fost cu A.E. Baconski. În Remember. Fals jurnal de călătorie, din 1977, scrie: „Primul meu cicerone parizian a fost un fel de nostalgie haină. Al doilea a fost poetul Paul Celan, unul din cei mai proeminenţi lirici de limbă germană ai generaţiilor de după război. Un om de patruzeci şi cinci de ani, cam hirsut, cu o privire fosforescentă în adâncurile căreia suferă amintiri holderliene, trăind în plin la Paris o existenţă de anahoret scufundat într-o solitudine reflexivă. De cum l-am văzut mi-am adus aminte de un vers al lui Umberto Saba… Generosa e la sua tristezza (…). Cu el împreună am hoinărit aproape o zi întreagă… Am urcat, împreună cu Paul Celan, spre celebra École normale supérieure, unde e lector al unui grup mic de studenţi”.
Panorama poeziei universale contemporane apare în 1972, Paul Celan nu e în selecţia „poeţilor contemporani” selectaţi de Baconski. Paul Celan s-a sinucis în 1970, ecoul poeziei sale a crescut enorm, în 1977 A.E. Baconski era firesc să-şi amintească şi de el. Dar în 1977 moare şi Baconski, aşa că întâlnirea neîntâlnire dintre cei doi… are loc. Sau e vorba de o întâlnire Dincolo?
