1970, martie. Cred că am mai evocat undeva această după-amiază de la revista „Orizont”. Am scris o recenzie la o carte de poezii, și ea, parcă aş fi murit demult, revenise, publicase două sau trei cărţi şi anunţa altele. Voia să reintre în literatură, dar puţini îşi mai aduceau aminte de ea. De fapt, cam aşa era: ca şi cum ar fi murit foarte de mult. Nu murise, era aici şi avea chef să fie prezentă, să scrie proză în care să-şi trăiască, adolescenţa, copilăria şi să-şi regăsească, probabil, copiii absenţi.
Fuma ţigară de la ţigară, povestea repede, cu spaima să nu piardă trenul de Lugoj. Să nu piardă trenul. Ca şi cum oraşul ar fi fost peste lume, iar în Timişoara n-ar fi putut în niciun chip să întârzie până la celălalt tren. Da, se uita mereu la ceas, avea timp, dar cât timp? Evita cu spaimă orice încercare a mea de a evoca relaţiile ei cu marii bărbaţi ai literaturii române. Am avut o mie de bărbaţi, dar cu Camil, dar cu Mircea Eliade! Am avut peste o mie, dar nu Mircea Eliade! Dar cu Eugen Ionescu? Eugen Ionescu, care a scris mereu despre ea…? Oare nu ea, Anişoara Odeanu, i-a prezentat-o pe Rodica Burileanu? Da, desigur, dar nu ca să scape de el… Eugen avea o minte strălucitoare, cum pot să-mi imaginez aşa ceva? A avut o corespondenţă bogată cu Camil Petrescu şi cu Eugen, dar, la vârsta ei, ce să mai faci cu scrisorile? Ce să mai spună scrisorile?
Le-a pierdut, s-a mutat de mai multe ori. Probabil le-a ars fiindcă, după 1945, a fost mereu… într-o fugă. Soţul ei, medic excepţional, fusese verde, ea scrisese cu iubire despre câţiva dintre cei verzi, pe urmă a publicat (sub numele de Doina Peteanu) broşuri comandate de serviciile de propagandă ale lui Antonescu. Sigur că mi-a vorbit cu mare iubire despre Mircea Eliade, insistând asupra faptului că Mircea Eliade o complexa aşa cum niciun alt bărbat, nici măcar Camil Petrescu. De fiecare dată când citea ceva de Mircea, promitea să se lase de scris.
Nu a mai citit nimic până anul trecut, anul trecut a recitit nuvelele… şi cele două romane. Sigur că le-a citit cu mare bucurie. (Fişele mele) Ce scria Eugen Ionescu despre Anişoara Odeanu, în „Reporter”, 22 decembrie 1934? „Ştie admirabil să trăiască o viaţă de animal tânăr, o viaţă biologică aproape, pe care inteligența nu o dezminte, nu o combate, nu încearcă să o domine, ci se lasă dominată şi o serveşte. Inteligenţa îi dă un fel de floare sau de lumină. Dar inteligenţa în doză mică; restul de inteligenţă se astupă; să un devină majoritară şi să-şi ia nasul la purtare”.
Şi despre Călător din noaptea de Ajun, în „Facla”, 22 februarie 1937: „Şi, ca să revenim, calităţile de humor ale romanului, de rigurozitate analitică, de observaţie ascuţită, tonul de sarcasm şi candoare, de blazare şi naivitate, realizarea acelei fiinţe care, fiind prea lucidă, nu ştie ce să facă cu ea însăşi, nici să se predea vieţii sau dragostei, aceste calităţi pun radical romanul deasupra noianului de maculatură amoroasă”.
Am scris altădată că, după Urmuz şi înainte de Eugen Ionescu, Anişoara Odeanu publică texte „absurde”. Ciudata viaţă a poetului (1943) apare cu un motto din Jules Laforgue: „Mon avis qu il est l heure/ de renaître moqueur”. O renaştere sub semnul detaşării de „cealaltă lume” a literaturii — iată miza cărţii, desigur răzbunătoare, mic atentat la buna organizare a vieţii literare, a „societăţii” literare! Cu aerul că spune poveşti pentru copii („A fost odată un poet. Un poet înalt şi slab, cu plete blonde…”), Anişoara Odeanu decriptează cu mare viteză utopiile literaturii. Căci trebuie să fi fost în copilăria ei de poet şi o asemenea lume: o lume în care imaginile lui Făt- Frumos să fie înlocuite cu imaginile Poetului.
Martie 1984. Am început să negociez volumul Domnişoara Lou şi tradafirul galben, volum care să adune nuvele mai vechi, dar şi pagini de publicistică de „odinioară”, toată lumea e de acord. Nimeni n-avea nimic împotriva publicării interviurilor din „Viaţa”: sunt necesare. Totul s-a oprit la interviul cu Mircea Eliade. Ce venise încercuit de la Bucureşti? Ce devenea indezirabil?
„Mai am lume sus. Doi tineri scriitori. Tocmai te aşteptam.” Urcând: „este extraordinar cum nu te-ai schimbat. Spune-mi: cum faci să rămâi pe loc?” „Poate că nu prind rădăcini nicăieri”, răspund. „De altfel, verva Dsale m-a copleşit. Mircea este unul din primii oameni care o poate face pe o femeie să-i placă să tacă şi asculte. E atâta căldură, atâta sinceritate, atâta simplitate în felul lui de a vorbi, încât te simţi bine să-l auzi mereu.
Este singurul om dintre toţi pe care i-am cunoscut cu care ai sentimentul, când stai de vorbă, că nu se interesează de oamenii ceilalţi din politeţe şi că pune în acest interes toată căldura, toată simpatia. Şi Mircea Eliade are o imensă capacitate de a manifesta o caldă simpatie pentru absolut toate lucrările vieţii şi ale lumi acesteia, inclusiv semenii săi”. Încercuire şi notă pe margine: „Cine sunt cei doi tineri legionari? Dar ceilalţi?”.
„Mircea Eliade este mai mult decât un romancier, altceva decât un filosof sau un autor de eseuri. E una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am întâlnit. Mircea Eliade e o lume întreagă ce, pentru cei ce îl cunosc şi l-au urmărit în toată opera sa, e un continuu prilej de suprize şi de încântări, ce nu se epuizează niciodată.”
Legat de acest fragment era un altul:
„Mircea Eliade nu poate fi depăşit cum nu poate fi depăşită viaţa. Are aceeaşi forţă, aceeaşi diversitate şi aceeaşi armonie. Este unul dintre oamenii cei mai dinamici, dintre oamenii cei mai vii pe care i-am cunoscut. Biroul are toţi pereţii tapetaţi cu cărţi. E o vastă bibliotecă aici, fiecare carte fiind o esenţă de miracol, pentru că fiecare deschide câte un drum spre lumi noi, necunoscute. Un portret al lui Mircea Eliade în ulei, un cap de intelectual care nu are nimic din căldura vie a modelului. Alt tablou o reprezintă pe doamna Eliade. E făcut de o pictoriţă: Nina Batali. Şi e frumos, plin de gingăşie, cum numai o femeie poate zugrăvi un chip. Doamna Eliade e, de altfel, un model extrem de interesant…”.
Suntem duminică, 4 iulie 1943. Nina Batali a locuit împreună cu Anişoara Odeanu într-o garsonieră din centrul Bucureştilor. Cele două aveau un anturaj neobişnuit. Neobişnuit, subliniase, în mai multe rânduri, Traian Lalescu. Care mi-a atras atenţia asupra paginilor Anişoarei Odeanu în care eroinele se sinucid. Sau măcar trec pe lângă moarte. Sunt devorate de canibalii acestei istorii. Una dintre încercările (ratate) de sinucidere se întâmplă după ce autoarea alergase prin Germania după iubitul ei. Iubitul trădător al Anişoarei (autoarea „se transcrie”) era fiul ambasadorului (al viitorului ambasador) al Germaniei la Tokio. Cel care va fi prietenul lui Richard Sorge. Cel care…
Dacă dorinţi să citiţi (şi) cărţi importante despre sinucigaşii din proza noastră, consultaţi romanul Transparenţa de Radu Vancu. Şi Zodia Cancerului. Jurnal 2012–2015, a aceluiaşi. R.V. e unul din cei mai de seamă cărturari apăruţi în literatura română după anul 2000.