Am mai spus-o : democraţia de patent occidental trebuia încercată pe câini înainte de a fi impusă fostelor ţări comuniste din Europa de Est. Reuşita spectaculoasă a Chinei e o probă solidă în acest sens. După ce peste 4 milioane de români şi-au părăsit ţara şi alţii continuă să o părăsească în ritm alert, în mare număr, orice proiecţie a înfăţişării naţionale peste 10, peste 20 de ani, şi cu atât mai mult peste 50 de ani e riscantă, în fapt, irelevantă. Ne pot salva migraţiile masive care se anunţă spre UE venind din Africa, Orientul Apropiat şi unele ţări din Asia ? Cine ştie să răspundă ? Moştenirea pe care au lăsat-o Securitatea şi nomenclatura comunistă copiilor şi nepoţilor lor e una catastrofală. Probabil că nici nu putea fi altfel.
Care sunt cele mai căutate „meserii” azi în România ? Probabil, ca un făcut, cele mai căutate slujbe sunt cele din serviciile secrete. Mamele române visează cu ochii deschişi : îşi vor copiii spioni sau securişti, şi chiar mai bine, „acoperiţi” ai acestora în politică, justiţie sau media. O fi vreo legătură cu vechea lume comunistă şi cu ocupaţia sovietică ? Dacă nu se poate la „servicii”, pentru că e pe pile rare, căci trebuie să vii dintr-o familie cu pedigree în serviciile speciale (tată, mamă, unchi, socru – un nepotism exacerbat, un fel de nouă aristocraţie militară sub acoperire), atunci merge şi Ministerul de Interne, o instituţie-mamut, cel mai întins şi greu minister, fără de care nu se poate. Dacă nici în Ministerul de Interne, atunci e bun şi Ministerul Apărării, deşi armata regulată aproape a fost desfiinţată, ca şi cum nu am mai avea inamici externi, ci doar interni. Nimic nou sub soare. Uniforma a fascinat întotdeauna şi oferă familiilor siguranţă, venituri rezonabile, concedii cu bonus, pensii devreme şi substanţiale. Iar noi nu suntem numai daci, ci şi ultimii urmaşi ai Romei, cea care a trăit din războaie. Urmaşii lor de azi, românii, dacă nu se pot război cu alţii, se războiesc cu populaţia civilă, o pun cu botul pe labe, o lasă fără mijloace de subzistenţă.
Imediat după căderea comunismului, toţi băieţii dotaţi şi care refuzau realitatea oribilă postcomunistă, de început de tranziţie, au vrut să se facă preoţi şi călugări. Dar destul de repede, timpul luând viteză capitalistă, şi-au abandonat iluzoria vocaţie. Îi găseşti azi prin presă, în televiziuni, pe site-uri şi bloguri, în edituri sau în Parlament, în politică. Şi, cu rare excepţii, nu par că vor să-şi mai amintească de „rătăcirea” abruptă din prima tinereţe. Dacă nu „securişti” sau „spioni”, poliţişti sau preoţi, atunci măcar funcţionari în ministere, în primării şi consilii judeţene, în agenţii şi companii de stat. Cei mai mulţi au provenit dintre contabilii şi economiştii produşi pe bandă rulantă de ASE sau dintre juriştii fabricaţi de şcolile de drept care s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie. Au proliferat şi au fost foarte prizate şcolile de jurnalism şi şcolile de ştiinţe politice. Ziariştii şi politicienii au fost o altă supraproducţie după cea de preoţi şi călugări. Doar şcolile profesionale de altădată, cele de meserii practice şi utile, au dispărut aproape cu totul.
Să tragem deci o primă concluzie. După 1989, tinerii români, din proprie iniţiativă şi mai ales împinşi de familiile lor, au ales să se facă securişti, poliţişti, preoţi, militari, funcţionari de stat, ziarişti, politicieni. Toate aceste frumoase ocupaţii trebuie trecute însă la capitolul „cheltuieli”, la polul opus celui al producţiei şi al „veniturilor”. Cei enumeraţi mai sus nu produc nici o ridiche, nici o tomată şi cu atât mai puţin vreun şurub sau măcar o pioneză. Dar toţi costă. Şi încă foarte mult. O întreagă societate, care e orientată încă din şcoală spre cheltuieli, siguranţă, beneficii, avantaje, şi nu spre efort, devotament, creativitate, risc, facere, producţie, nu poate ajunge decât la faliment şi pe ultimul loc din Europa, sortită pentru mult timp sărăciei şi suferinţei. Desigur, nu chiar pentru toţi. Cei care se grăbesc încă din şcoală să se urce în spinarea celorlalţi se vor scoate. Dar lumea în care sunt obligaţi să trăiască arată cum arată.
Care au fost primii care au plecat şi cine continuă să plece din România ? Pleacă tinerii harnici, care au tot felul de meserii, mai ales practice, necesare oriunde, oameni responsabili, care vor să ofere un viitor decent copiilor lor. Ţările occidentale ne-au luat în masă şi continuă să ni-i ia pe tinerii supradotaţi sau talentaţi, capabili să facă faţă unor universităţi de prestigiu din SUA, Canada, Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Franţa etc. Cei mai mulţi dintre ei, creierele noastre de mâine, de fapt, nu se vor mai întoarce. Vor rămâne în ţările care le-au oferit generos burse de studii şi posturi. Ţările occidentale, cele care ne trag de urechi cu Schengen, cu MCV, cu justiţie în Parlamentul European, ajutate de Monica Macovei, Cristian Preda şi alţii ca ei, ambasadori ai Securităţii şi nomenclaturii române, ai „statului paralel”, ne-au luat în masă doctorii şi asistentele, de care aveau mare nevoie. Pe gratis. Ne-au recrutat inginerii capabili, matematicienii, fizicienii, informaticienii, savanţii. Românii harnici şi serioşi construiesc bine peste tot în Europa, dar din ce în ce mai puţin şi mai prost în România. Mai ştim să construim spitale sau fabrici, sau va trebui să importăm temporar constructori străini ? Spania şi Italia preferă net femeile de menaj şi pe cele care îngrijesc persoane vârstnice din Transilvania, Moldova, Oltenia, Banat, Maramureş etc. Pentru că sunt albe, creştine, cinstite şi, mai ales, foarte muncitoare.
Dar cine nu a plecat din România, cine a rămas pe loc ? Nu au plecat deloc angajaţii nenumăratelor servicii secrete (ce mai păzesc ? pe cine mai apără ?). De ce nu au plecat ? Din patriotism şi din responsabilitate sau pentru că, de fapt, nu se prea pricep să facă nimic ? Pentru că au salarii şi avantaje pe care nu le pot abandona şi, evident, nu le vor mai avea în altă parte ? Nu au plecat până azi nici politicienii şi nici funcţionarii de stat. Cu excepţia câtorva condamnaţi pentru mare corupţie, care, iată, şi-au făcut plinul şi încearcă să se ascundă în Madagascar sau Costa Rica. Nu au plecat, şi se înţelege de ce, nici pensionarii. Decât în cazurile, nu foarte numeroase încă, de reunificare a familiei.
Merită să ne mai întrebăm cine a avut de câştigat din aderarea noastră la UE. Au câştigat sigur vechea Securitate şi succesoarea ei, urmaşii, copiii şi nepoţii, şi vechea nomenclatură în general, care prin alianţa cu UE s-au pus la adăpost de populaţia României, cea pe care au abuzat-o bestial şi criminal aproape 50 de ani. După ce i-au furat „revoluţionar” proprietăţile. Şi au umplut pentru 20 de ani puşcăriile. Abuzuri care continuă şi azi – când se vorbeşte despre „statul paralel”, se vorbeşte despre Securitate şi nomenclatura asociată, în complicitate cu capitalul şi interesele străine. Din aderarea noastră la UE au mai câştigat şi partenerii nomenclaturii şi ai Securităţii, îmbătrânitele state vest-europene, care şi-au perpetuat agresiv apucăturile colonialist-imperiale. De fapt, Europa de Est, mai ales România, a fost pentru Europa de Vest o nouă Africă albă.
Nu trebuie să se aştepte nimeni ca vinovaţii de starea actuală a ţării noastre să-şi asume vreodată ceva. Ei se văd ca nişte patrioţi, ca nişte sacrificaţi, răstigniţi între interesele Rusiei, ale Ungariei, ale Austriei şi ale altor neamuri opresive. Aproape nişte victime. Dar fac mai departe ce fac dintotdeauna, trag sfori din umbră. Şi promovează lepre, lepădături şi deşeuri, pe care le manipulează şi le folosesc cu atât mai uşor. Şi râd din când în când cinic, sardonic de câte poate îndura Mioriţa.