Vara trecută a fost publicată la Budapesta o carte pe cât de bine scrisă, pe atât de incendiară: Douăzeci și cinci de fațete ale statului mafiot post-comunist (CEU Press și Noran Libro). Studii realizate de douăzeci și cinci de autori — profesori de științe politice, economice, diplomație, drept — au fost așezate sub umbrela analizei statului mafiot de către Bálint Magyar și Julia Vásárhelyi, editorii volumului. De fapt, întreaga radiografie a fost începută cu câțiva ani înainte, atunci când Bálint Magyar și-a publicat monografia Statul mafiot post-comunist. Cazul Ungariei (2013). Grupajul apărut anul trecut alătură cercetări ale mai multor ramuri ale guvernării, cercetări realizate prin prisma teoriei și conceptelor formulate încă din 2013.
Ar fi fost la îndemână să citim cartea ca pe o critică aspră a regimului Orban, erijându-ne în analiști echidistanți ai unei guvernări deviante. Apoi, am fi invitat amici cu pretenții să dezvolte comparații și să propună concluzii, strategii de reacție din partea societății civile, fraze pompoase pentru consumul vremurilor viitoare. Dar s-a întâmplat ca textele să meargă mult dincolo de simpla radiografie, deschizând deja vectorii analizei la nivel regional. Cu toate că fiecare autor pornește, practic, de la criza domeniului pe care îl are în vizor, subliminal se simte un spațiu epistemic ce colectează simptomele particulare și le interpretează prin prisma culturii instituționale, economice, politice cu care a ieșit Europa Centrală din zodia comunismului. De aceea, pe de-o parte, fiecare analiză a mers dincolo de derapajele actualei puteri spre a înțelege cum a fost posibilă starea de azi, cu întreg deranjul pe care îl produce la nivelul interpretării, dar și al actului guvernării propriu-zise; pe de altă parte, ne-am propus a nu intra în detaliile interne ale țării vecine, subliniind în schimb ceea ce unește în moștenirea post-comunistă regiunea noastră și permite liderilor să adopte aceleași măsuri, dincolo de efectele nefaste pe care le semnalează întreaga societate.
„Slăbiciunea statelor est-europene”
Sub acest titlu a încercat Istvan Bibo în 1946 să sintetizeze elementele de istorie, mentalitate, devenire politică, statalitate și cultură instituțională care definesc statele — central-europene, spunem noi astăzi, căci referirea era la Cehia, Polonia și Ungaria. Nu vom reitera diagnosticul pus atunci de Bibo, dar trebuie subliniat că, direct sau indirect, numeroși autori ai volumului la care ne referim au făcut trimiteri la analiza deja de notorietate în domeniu. La aceasta, se adaugă investigația lui Bálint Magyar, din 2013, precum și elemente oarecum specifice. Vom încerca să le rezumăm.
În primul rând, o istorie incomplet parcursă, incomplet cunoscută, interpretată, evident, subiectiv. Mai precis, fiecare dintre aceste societăți a crescut cu visul realizării unui stat mare, puternic și durabil. Precum spune legenda și întruchipează orice Făt Frumos! Dar în fiecare caz istoria a fost potrivnică și a încurcat ițele, a adus inamici, conflicte — externe, firește — a pus la grea încercare și a amânat evoluția firească. Frustrarea cu care s-a rămas, întărită de deceniile de dominație străină, a generat dubla măsură cu care se percepe fiecare și, respectiv, cu care se prezintă oricare dintre aceste societăți. Chiar dacă nici Bibo, nici autorii menționați nu au făcut referire la România, putem citi între rânduri și portretul nescris al societății noastre! Spunea Bibo în felul următor: „aceste societăți discută mereu despre poziția lor — trecută sau potențială — de mare putere și, în același timp, se perep ca națiuni mici cu o deprimare inexistentă” la vestici. Or, consecința pe care toți analiștii o desprind și pe care își întemeiază apoi studiile este aceea că fiecare societate, grup, individ își conștientizează nereușitele și se ambiționează, dincolo de resurse, să atingă o țintă deseori nerealistă prin care, însă, își formulează identitatea și rostul. Istoria aceasta neîmplinită este considerată cauza principală a setei de putere, de absolut al influenței posibile și al controlului asupra altora, cauza nevoii de a striga deasupra vocilor (propriei) rațiuni (de multe ori), de a fi auzit și luat în seamă! De aici și frecvența liderilor — reali sau pretinși — carismatici, a suportului popular de care se bucură, al încrederii că personajul providențial mult așteptat a venit și va salva societatea!
În strânsă corelație cu aceste nevoi, se remarcă limbajul bombastic, cu priză, încărcat de promisiuni, de laude la adresa oricăror evenimente sau personaje istorice care ar îmbogăți portretul social — dar și „ideologia naționalistă de mâna a doua” (György Csepeli), extrem de conciliantă cu politicile antidemocratice, antisemite, xenofobe și resentimentare, cu ideologii extremiste. Nicăieri nu este criticat sentimentul naționalist manifestat constructiv, ci doar glazura sub care sunt cocoloșite mituri, teologii politice, proiecte absolutiste.
Efectul combinat al celor de mai sus este liderul politic construit (mental, ideologic și, apoi, real) pe profilul suveranului care are putere deplină de decizie, fără a fi constrâns de nicio regulă, lege, instituție. (György Csepeli) Este liderul maxim după care se încolonează o parte importantă a societății, fără intenția și fără puterea de a-i pune la îndoială actul de guvernare. „Revoluția secțiilor de vot” (György Csepeli) este cea care îl propulsează legal spre pozițiile de putere într-o lume în care, separarea puterilor, controlul lor reciproc, îndoiala, raționalitatea, fezabilitatea sunt nu doar compromise, ci și contestate! În cunoscuta manieră a sacrului camuflat în profanul vieții politice (Mircea Eliade, dar și Carl Schmitt) voia conducătorului nu poate fi contestată de instituții mundane. Cu atât mai mult atunci când acestea sunt puse în acțiune de profesioniști, de experți care se îndoiesc, verifică și calculează. Istoria neîmplinită încă împinge societățile spre nevoia de utopie, de întrupare aici și acum, indiferent de consecințele (secundare, se spune).
Și atunci, concentrarea puterii devine un deziderat firesc! Fie că este vorba despre puterea politică, fie despre cea managerială — pe care și-o va anexa! Si nu întotdeauna concentrarea trebuie să fie una vizibilă, explicită! Nepotismul, loialitățile cumpărate, disciplina de partid — toate compun arsenalul mobilizării suportului în favoarea unui conducător și în ignorarea regulilor, tradițiilor, exigențelor sau chiar a programului politic comunicat. Între susținerea grupului și echilibrul rațional, primul obiectiv rămâne prioritar! Vorbim, așadar, despre o tară structurală, o lacună care ne definește dincolo de ambițiile promovate, ori de câte ori e nevoie, în cel mai corect discurs la îndemână! „Deformarea caracterului societal a fost urmată de deformarea caracterului politic” — spunea, în urmă cu mulți ani, Istvan Bibo. Și, mai ales, o spunea înainte de instaurarea regimurilor comuniste. Ce ingrediente au adăugat acestea la meniul general? Constituții cu reglementări sau reflecții totalitare (Zoltan Fleck); ridicarea crimei organizate la nivel de crimă de stat (Balint Magyar); obișnuința de a acționa în rețele de interese și grupuri informale care sugrumă instituțiile de stat și subminează încrederea — și așa, precară — în capacitatea instituțiilor de a soluționa problemele sociale (David Jancsis).
Nu în ultimul rând, ci doar în limitarea spațiului prezentei analize, lipsa încrederii chestionează țesătura socială, poziția expertului, a valorii și moralității, coborând comunicarea la rang de vorbărie, iar instituțiile publice în copertine pentru împlinirea intereselor private. „Sistemul juridic devine un instrument de manipulare și distorsionare a pieții aflat în mâinile unei rețele frățești, situate în jurul elitelor statului” (birocratice, n.n.). (Zoltan Fleck) Ca urmare, nu individul, cu meritele și rațiunea sa, este cel care contează în viața socială, ci grupul/grupurile de afiliere, familia adoptivă care, în schimbul loialității constante, îl (pot!) răsplăti cu un minim de securitate socială, cu o iluzie de identitate și cu multă, multă propagandă. Ierarhia în vârful căreia domnește autoritar pater familias (Zoltan Fleck) este cea care îți îngăduie sau nu promovarea, exprimarea, vizibilitatea…
Consecințele profilului deformat
În primul rând, ierarhia socială produce mașina politică ce reprezintă sfera puterii centrale. (György Csepeli) Nominalizările, afilierea, desenul instituțional și cel normativ, toate sunt subsumate obținerii și perpetuării puterii în mâinile unui grup sau unui partid condus autoritar. Legea de fier a oligarhiei (Ralph Michels) își dovedește zilnic justețea formulării! Selecția mijloacelor și mecanismelor utile, înlăturarea riscurilor, formularea strategiilor, a draperiilor de acoperire, a distribuției pentru fiecare episod al guvernării, toate acestea reflectă voința de putere și manifestarea plenară a puterii. Nu este nevoie de o ideologie consistent argumentată și sustenabilă! (Balint Magyar) Adaptarea la nevoile de fiecare zi generează discursul menit să legitimeze, să convingă, să scuze. Faptele, nu detaliile prețioase care nu au audiență și nu aduc voturi, aceste fapte pot să vină în fața unei societăți însetate de „împliniri”, dând impresia dinamismului și responsabilității.
De sub cortină ies, totuși, mărturiile acestui parcurs: supranormarea, atât prin extinderea ariilor supuse reglementării, cât și prin continua reformulare a legilor, adăugire, abrogare și înlocuire într-un Leviathan neîngrădit de nimeni; o continuă relativizare a competențelor curților de justiție și, mai ales, a procedurilor, a competenței magistraților, dar și a rostului controlului constituțional; demantelarea relațiilor dintre instituții și înlocuirea lor cu unele subiective, formale, dar deseori informale (Zoltan Fleck); constituirea unui monopol al puterii care pune sub semnul întrebării esența normelor juridice; separarea deciziei juridice de cea morală; înmulțirea normelor omnibus, adică a celor importate din alte sisteme juridice, cu sau mai curând fără o relație de compatibilitate cu sistemul gazdă pe care îl împiedică să mai funcționeze eficient, până la a-l face extrem de fragil și incapabil de a răspunde cererii de reglementare (György Csepeli); suprimarea autonomiei sferei publice, controlul media.
Incapacitatea unui sistem — juridic, politic, instituțional — de a fi ceea ce pretinde că este și ar trebui să fie duce la delegitimarea lui și antrenează suportul pentru orice tip de regulă, fie și nescrisă, doar pentru a înlocui dezordinea socială cu un început de ordine. Consecința este că și identitatea care se subsumează acestei ordini, solidaritatea și responsabilitatea se nasc și funcționează la fel de fragil, fiind oricând ușor de anulat, de reformulat, de redirecționat!
Și de ce îi spunem stat mafiot?
Balint Magyar a fost cel care a propus această denominație, desigur în directă corelație cu modul de operare al Mafiei, al crimei organizate și al subiectivizării depline a vieții social-politice! Pentru o descriere mai clară, a delimitat trei etape/tipuri în evoluția deregularizării societății: micile fărădelegi la îndemâna oricui, folosite izolat și pe termen foarte scurt; apoi corupția ce urcă pe verticala puterii, influențând numeroase decizii și alocări de resurse; respectiv, faza a treia, pe care o consideră de tip mafiot, anume atunci când ilegalitatea devine regulă și politică de stat; atunci când puterea este întreagă în mâinile unui lider și a grupului său de suporteri loiali, iar controlul reciproc al instituțiilor, practic, critica și șansa reparației, sunt subsumate puterii conducătorului. Controlul politic va determina, spune Magyar, simbioza cu puterea economică pe care o va proteja, dar care, la rândul ei, va finanța spectacolul politic. Familia biologică, împreună cu asociații fideli și sistemul de partid, va lua locul societății în toate pozițiile strategice, înlocuind, de câte ori va fi necesar, profesioniștii cu personaje lipsite de experiență, dar creditate ca aparținând puterii centralizate. Iar faptul că întregul control instituțional este înlocuit cu relațiile, de obicei informale, care împlinesc voința unei minorități, scoate în afara jocului domnia legii, raționalitatea, dialogul, argumentul sau legitimitatea. Iar societatea se împarte în patroni și vasali, clienți sau perdanți.
Statul mafiot nu apare din senin! Moștenirea noastră precară în materie de cultură juridică, societală, instituțională, lipsa unui țesut social autentic și anularea, în timp, a tradițiilor de comunicare au deschis larg ușa pentru toate lighioanele ce însoțesc spaimele noastre, frustrarea și disperarea…