A venit toamna şi, odată cu ea, printre alte foarte pestriţe subiecte, televiziunile, posturile de radio şi presa scrisă, dar mai ales cea on-line au început să fie din ce în ce mai preocupate de subiectul ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, eveniment care, cel mai probabil, se va consuma la 31 octombrie al acestui an. Cu sau fără un acord cu „partenerii” europeni (şi ghilimelele nu sunt întâmplătoare!), se pare că dl Johnson este hotărât să dea curs rezultatului referendumului consumat la 24 iunie 2016, ocazie cu care cetăţenii cu drept de vot ai Marii Britanii au decis, cu o majoritate de 51,90%, ieşirea acestei ţări din Uniunea Europeană.
Ceea ce a inflamat clasa politică engleză, o parte a societăţii britanice, comentariile politologice sau de presă şi, nu în ultimul rând, Comisia Europeană a fost însă recenta decizie a Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii de a suspenda — în realitate, de a proroga — lucrările Parlamentului din această ţară până la data de 14 octombrie 2019, decizie ce a fost luată la cererea expresă a primului-ministru englez, dl Boris Johnson. Şi, de când această curajoasă decizie a fost luată, mi-a fost dat să aud tot felul de luări de poziţie care, sincer, m-au amuzat, dată fiind lipsa lor de seriozitate.
S-a spus, printre altele, că Johnson aruncă în aer democraţia britanică şi parlamentarismul englez, că primul-ministru al Cabinetului britanic ar fi încălcat Constituţia acestei ţări sau că Londrei ar trebui să i se aplice art. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (care reglementează, în conjuncţie cu art. 354 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, ipoteza suspendării din forurile de decizie ale Blocului Unional a acelei ţări membre în care sunt constatate abateri grave de la standardele democraţiei liberale şi ale statului de drept).
Faptul că temperatura politică legată de subiectul Brexit a crescut pe ambele maluri ale Canalului Mânecii este un lucru pe care îl pot înţelege. Toată lumea realizează că plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană — cu sau fără un acord cu „prietenii” continentali al ai acestei ţări — va genera consecinţe economice şi, cel mai probabil, sociale cel mai probabil greu de gestionat. Dar asta nu justifică poziţiile imbecile vehiculate pe posturile de televiziune, în presa scrisă, la radio ori în mediile on-line.
Cu riscul de a fi plictisitor, ţin să lămuresc, punctual, câteva lucruri: a) Marea Britanie nu are o Constituţie în sensul european-continental cu care suntem obişnuiţi noi, românii, şi pe care îl cunosc şi mai toate celelalte naţiuni de pe Bătrânul Continent; ceea ce am putea numi „Constituţia Marii Britanii” îmbracă, în realitate, forma unui ansamblu de documente, cu caracter politico-juridic, între care se cuvin a fi menţionate, în acest loc, printre altele, Magna Charta Libertatum (1215), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Act of Settlement (1701), Parliament Act (1911, 1949 şi 2011), Human Rights Act (1998) sau Constitutional Reform Act (2005); mai toate aceste documente reglementează materii constituţionale, precum drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, raporturile dintre cele trei puteri ori succesiunea la tron raporturile; b) sistemul constituţional englez este guvernat de trei mari principii: al separaţiei şi echilibrului puterilor (separating and balancing powers); al supremaţiei legislative a Parlamentului (non-legal limits on the legislative power of Parliament); al competenţelor/prerogativelor regale relativ definite;
c) rolul Monarhului în sistemul constituţional britanic este unul de maximă importanţă; deşi poate părea paradoxal, el — Monarhul englez — este cu mult mai mult decât un preşedinte al unei republici prezidenţiale; şi aceasta întrucât prerogativele acestui monarh nu sunt limitativ, ci doar exemplificativ prevăzute într-un document care, oricum, are o forţă juridică modestă (circumscriindu-se noţiunii de soft constitutional law); este vorba despre documentul intitulat „The Governance of Britain, Review of the Prerogative Powers: Final Raport” (2009); în Anexa la acest Raport sunt enumerate (exemplificativ şi nu limitativ!) prerogativele Monarhului britanic, textul menţionând, printre altele, şi „the power to summon and prorogue Parliament (puterea de a convoca ori de a amâna sesiunea Parlamentului); iar această prerogativă este discreţionară, exerciţiul ei depinzând de aprecierile asupra oportunităţii măsurii, care aparţin, în exclusivitate, Suveranului.
Pe fondul chestiunii, se impune a fi notat faptul că suspendarea sesiunii parlamentare a fost iniţiată de premierul englez şi dispusă de suveranul Marii Britanii în considerarea a cel puţin trei împrejurări: a) rezultatul referendumului din anul 2016, exerciţiu democratic în urma căruia titularul suveranităţii naţionale — poporul britanic — a comunicat clasei politice engleze, în termeni imperativi, şi nu consultativi (aşa cum ar putea crede unii), că doreşte să părăsească ordinea juridică europeană comună; b) după mai bine de doi ani şi după consumarea mandatului Guvernului Theresa May, decidenţii politici ai Marii Britanii nu au fost capabili să cadă de acord — nici cu „partenerii” europeni şi, mai grav, nici între ei — în privinţa scenariului juridic pe care această ţară insulară ar trebui să-l urmeze pentru ca rezultatul referendumului mai sus menţionat să fie transpus în realitate;
c) dl Boris Johnson şi-a dat seama că lentoarea, blazarea şi, până la urmă, incapacitatea Parlamentului de a tranşa o problemă ce trebuie tratată în termenii unei restructurări constituţionale profunde pot arunca ţara în haos, consecinţă a unor zgomotoase şi foarte fierbinţi frământări sociale (care au dublat frământările politice), astfel că, în considerarea dorinţei sale de a vedea consumat fenomenul Brexit şi în speranţa obţinerii calmului social atât de necesar bunului mers al economiei Regatului, primul-ministru britanic şi-a asumat, personal, dar şi în numele şi în reprezentarea Cabinetului pe care îl conduce, transpunerea în fapt a acestui eveniment.
Nu ştiu dacă dl Johnson a greşit din punct de vedere politic; ştiu însă că, din perspectiva dreptului obiectiv, avea la îndemână instrumentul la care a recurs şi pentru care, astăzi, este atât de criticat. Pentru mine, dl Johnson a dovedit că este un veritabil bărbat politic, că stă foarte bine cu nivelul testosteronului şi că, spre deosebire de simpaticul preşedinte al Franţei ori de proaspăt demisionatul premier al Italiei, locatarul din Downing Street 10 a dat dovadă de curaj şi — cu riscul de a fi incorect d.p.d.v. politic — de bărbăţie. „A trecut Rubiconul” (deşi Tamisa îi era mai la îndemână), şi asta, mai mult ca sigur, îl va păstra în istorie. Efectele gestului său îl privesc. Şi, fără îndoială, pentru ele va răspunde în faţa electoratului. Acelaşi care, cu mai bine de doi ani în urmă, spunea guvernului britanic că nu mai vrea în Uniunea Europeană.
P.S.: Datele cu caracter ştiinţific au fost culese din Neil Parpworth, Constitutional & Administrative Law, 8th ed., Oxford University Press, 2013.