Primele mele amintiri de viaţă coboară pe firul timpului destul de mult, aducând la lumină, cel puţin pentru mine, anii pe care i-aş numi… „imediat după război”.
Lucrurile sunt, inevitabil, amestecate în plasa memoriei, dar câteva elemente concrete susţin totuşi eşafodajul acelei perioade: şoseaua Bucureşti–Timişoara, până prin ’53 neasfaltată, străbătută de căruţe, turme de oi, fantomatice camioane, în câteva rânduri de nesfârşite coloane militare ruseşti, pe urmă, o mică piaţă săptămânală, cu produse adăpostite în coşuri, cu găini legate între ele cu sfoară, cu roşii, ardei, ceapă, expuse sub protecţia unor ziare de-a dreptul pe jos, pe urmă, iarăşi pe urmă, cooperativa, unde se dădeau de-a valma, fără mănuşi de protecţie, marmeladă, halva, cuie, petrol („petriol”), napolitane, cizme de cauciuc, pantofi cu talpă de crep, ciorapi „kapron”, un dispensar într-un fost grajd, unde tatăl meu trata bolnavii noului stat democrat-popular, şi, în sfârşit, gara, unde mergeam uneori cu mama mea, zdrobită de plictiseala sătească, să asistăm la un mic divertisment: trecerea prin staţia Topolovăţ a rapidului roşu. Frunzele şi praful se ridicau în spatele tampoanelor ultimului vagon, iar noi, după epuizarea momentelor-miracol, pe o alee lungă de duzi, ne reîntorceam în sat, căci doar acolo trăiam.
Aducând în discuţie gara, dezvălui şi prima mea adevărată pasiune (altele, ulterior, n-au mai prea fost), şi anume aceea de a deveni mecanic de locomotivă. Plăcerea de-a fi pe invenţia lui Stephenson nu-i stinsă nici acum, spre exemplu, cât mi-ar plăcea să intru triumfal cu garnitura chiar şi în gara Jabăr, nemaivorbind de Lugoj sau Timişoara. Ulterior, pe parcursul liceului făcut la Bucureşti (1955–1961), n-am mai avut nicio pasiune, ci doar o datorie trasată de părinţi, şi anume aceea de-a trece fără corijenţe clasa.
Cât de mediocru am fost ca elev, cât mă plictiseau mai toate orele, mi-e greu să spun… De citit, în schimb, în anii liceului, citisem masiv, dar nu chiar ce prevedeau insipidele programe şcolare. Mă simţeam pe atunci străbătut de anumiţi fiori literari, vagi ca nişte nori din emisfera sudică, dar părinţii, văzându-mi personalitatea de pepene pus la soare, au decis, în numele meu, că va trebui să urmez… medicina.
În faţa acestei eventualităţi, însă, instinctele mele de apărare s-au deşteptat, şi astfel m-am trezit student la o facultate absurdă pentru mine… biologia. Trei ani de coşmar, la Cluj, au trecut cu imense ruşini. Am cunoscut atunci căminele studenţeşti, mârlăniile cele mai felurite, mirosul acru de ciorapi, pachetele cu mâncare împrăştiate pe mese, jocurile de poker pe picioare în fund, bâza, evocarea în aproape orice discuţie a organelor de reproducere, care, pe atunci, nu se foloseau încă în poezie şi proză. De citit, în acel infern, citeam literatură, dar vreo pasiune anume nu aveam, nici măcar o fată de plimbare.
Evadat de la biologie, prin intermediul unei noi admiteri, am ajuns „studinte” la istorie. Prin comparaţie cu ce fusese înainte, totul era mai uşor, mai flexibil, mai aerisit, aici. Dar nu captivant, nemaipomenit, şi asta în primul rând din cauza unui strat gros de plictis ce era depus în sufletul meu. În anii aceia, târâţi şi ei, am simţit parcă nevoia să scriu ceva, să-mi văd astfel numele semnat fie şi în „Lupta C.F.R.” Ne împrieteniserăm, eu şi vreo doi prieteni de-ai mei, cu unii scriitori de-atunci de la „Tribuna”, dar de scris poezii şi reportaje cu Partidul, ei scriau… În ce mă priveşte, comisesem şi eu în anii Clujului câteva poezii, citite prin cămine, unora, care şi ei, la rândul lor, scriau poezii… Niciuna cu Partidul, ci cu moartea, iubirea, pustiul vieţii, dar, din nefericire… proaste.
Primul an de învăţământ (1970) s-a consumat la Ohaba- Română, sat suprarealist prin izolare, noroaie, stare de primitivism. Cred că acolo, printre pădurari şi tractorişti, am avut întâiele manifestări de scriitor. Primele mele personaje au fost oamenii de serviciu ai şcolii, analfabeţi inocenţi, Baba Sida şi Moş Ticu.
Reproduc un mic pasaj cu ei. „Moş Ticu, însetat de peisaje flamande, de burguri istovite, de rătăciri cu toiagul prin pustiu, răsfoieşte Anatomia Melancoliei. În ipostaza unui homo faber explodans, Baba Sida face clătite. Mânuieşte cu subtilitate tigaia, şi-o trece dintr-o mână în alta, comite piruete, râde fericită în vârtejul poalelor. Prânzim într-o armonie arcadiană, sub umbrar. Degustăm cu o moliciune asiatică bucatele, ne umectăm buzele cu ape de Bodoc. Natura arde tropical. Spre ora trei ne învinge treptat glasul melancolic al unui guguştiuc”. Sau: „Asist, împreună cu Moş Ticu, la o demonstraţie de paraşutism. Baba Sida, preferând beţia aeriană, urmăreşte întreaga manevră dintr-un planor”. Etc… etc… Ce va fi urmat mai departe se cam ştie. Pe vremea când în liceu luam frecvent nota şase la tezele de română, nu mă gândeam că personalitatea mea s-ar putea să aibă şi o latură de scriitor. Dar, cine ştie, poate e doar de scriitorel, scriitoraş…
(Altfel, am terminat fără glorie istoria, pe care am predat-o, până la pensionare, în şcoli de diferite niveluri…)