Acum câteva zile am propus cititorilor un tur imaginar de destindere pe malurile canalului Bega, ce se spune că ar fi un loc mirific de destindere și reîncărcare cu energie. Așa pare din birourile dotate cu aparate de aer condiționat și mai ales cu odorizoare plăcut mirositoare. Mulți au avut curajul să pornească la drum dar au regretat că nu au în dotare maști de protecție împotriva duhorilor grele ce însoțesc gunoaiele uitate pe malul apei. Nici toaletele pretins ecologice nu miros mai bine. Arată de parcă niciodată nu ar fi fost curățate temeinic. Unele chiar au avut lacăte puse pe ușă. Au dispărut cu zăvor cu tot, smulse de mâini dibace. Așa că cei aflați în stare de necesitate își fac nevoile pe lângă cabine. La stațiile de vaporaș există și o îngrăditură de zăbrele de lemn ce ar vrea să imagineze oarecare intimitate. Sigur că vandalii moderni au mutat cabinele de WC în așa fel încât au blocat accesul.
Cine mai are curajul și masochismul să ne însoțească în drumeție va ajunge la podul Mihai Viteazul. Este primul pod peste Bega în aval de stăvilarul vechii uzine electrice (La Turbină). Văzute de sus, de pe pod, parcurile de pe un mal și de pe celălalt par doi frați. Evident vitregi și total diferiți. Dacă parcul cu monumente de piatră arată destul de bine și îngrijit, nu același lucru se vede pe malul opus. Pe malul nordic, „La Stonehenge”, cum este alintat de localnici, se mai cosește uneori iar verdele destul de prospăt trădează că acolo s-ar mai uda iarba măcar la zile mari. Pe malul opus, parcul este mult mai nou. Are doar un an de la inaugurare. Dar arată mult mai jalnic. Totul este pârjolit. Iarba are culoarea savanelor africane. Sistemul de de irigație îngropat în pământ nu ar fi funcționat niciodată, după cum spun cei ce se rătăcesc pe acolo. De fapt, de la bun început, țevile și furtunurile au fost îngropate neglijent. În multe locuri erau strangulate, încât apa era imposibil să curgă. Nici măcar nu au fost remediate locurile în care țevile de plastic nu erau pe sub pământ. De jumătate de an se coc la soare și crapă. Pomișorii plantați neglijent și fără pic de apă se usucă din piciare. Cei mai lipsiți de noroc au fost rupți intenționat de bipezi fără minte. Măcar de i-ar fi rupt pe cei uscați. Dar au și ei preferințe, au distrus doar pe cei verzi, probabil ca să-i scape de uscăciune. E drept că nici meșterii ce i-au plantat nu au făcut vreun efort deosebit. La unii pomișori groapa are maximum zece centimetri adâncime. Orice adiere de vânt poate să-i dărâme.
Fala parcului ar trebui să fie băncuțele și coșurile de gunoi. Nu mai sunt! Coșurile sunt smulse și culcate sau strâmbe. Rar câte unul ce a scăpat. Aici iar s-a făcut treabă de mântuială de la bun început. Două din picioare sunt prinse foarte fragil în bordura nesigură. Al treilea picior era ingropat într-un cub de beton de zece centimetri ce nu prezintă nici o stabilitate. Dacă se sprijină o pisică de el se răstoarnă, darămite un găligan pus pe distrugeri. În Parc mai există și niște băncuțe mai aparte ce ar fi trebuit să fie folosite ca șezlonguri pentru plajă. Printre scândurile acestora a început să crescă nestingherită iarba. Iar altele sunt scorojite deși au fost lăcuite deja de două ori. Dar acel lac se dovedește a fi de slabă calitate și lasă scândura goală după câteva zile.
La intrarea în parc atrage atenția o ciudățenie de movilă de pământ uscat cu două fire de iarbă uscată. Poate ar fi trebuit să fie un rondou de flori. Dar arată ca un mormânt de călăreț avar ce nu a fost încă cercetat de arheologi. Ce mai, un adevărat tumul din perioada marilor migrații.
Un pensionar în vârstă cu nepoțelul caută zadarnic un pic de umbră. Și apucă să depene amintiri:„Așa câmpie uscată nu am pomenit din război, când am văzut stepa kalmâcă și deșertul Astrahanului”. Și adaugă: „I-am și spus nepotului: dacă nu ești cuminte am să te duc în parc!”
Se pare că Primăria are acces la fonduri nelimitate de-și permite să iroseacă banii pe lucrări pe care nimeni nu le mai întreține.
