România e numele unei țări, dar este ea și o națiune, în esența cuvântului? Ce fel de oameni o locuiesc, o construiesc sau îi dau măsura ca națiune? De ce tot ce începe bine, în istoria noastră recentă, cel puțin, sfârșește, iremediabil, prost? Ce fel de oameni alegem să ne hotărască viețile, cum ar veni, ca după puțină vreme de la „propășirea” lor în funcțiile puterii să se aleagă praful în legătură cu aproape tot ceea ce am sperat și așteptat de la ei? E vreun blestem la mijloc că lucrurile merg astfel de 35 de ani încoace, așa cum susțin adepții mesianismului de joasă speță, proliferant, însă, cu fiecare zi ce trece, de tip Georgescu ori Șoșoacă, pe rețelele de socializare, devenite un înlocuitor toxic de informație așezată, decentă și riguroasă?

Că suntem un popor sangvinic, delăsător, deși, totuși, talentat în destule resorturi, dar care nu se omoară prea tare nici cu cartea și nici cu buna cuviință în raporturile sociale, se vede limpede, oriunde privești, orice citești sau orice auzi în dialogurile cu persoane din aproape toate straturile sociale. Nu ieșim la lumină, nu săvârșim fapte mărețe și nici măcar gesturi simple, omenești, naturale, decât atunci când suntem cu spatele la zid, când biata mămăligă trebuie, cumva, să explodeze.

Pesemne că vorbele triste, izvorâte din mintea unui țăcănit de geniu, cum a fost Cioran, care spunea că suntem doar o țară și aproape deloc o națiune, își au o puternică și dramatică acoperire în realitatea românească. Mărturie stă inapetența seculară, deconcertantă a acestui popor, prin liderii săi, de a construi, în vremuri de libertate și democrație, lucruri nici măcar grandioase, ci cât se poate de obișnuite pentru alții, cum ar fi autostrăzi care să lege provinciile țării între ele, spitale care să vindece oamenii în condiții de secol 21, stadioane și săli de sport unde copiii și tinerii acestei națiuni să-și clădească din timp corpuri frumoase și sănătoase.

Cât despre neisprăviții care ne-au tot diriguit viețile după 1989, astăzi putem scrie negru pe alb că s-au dovedit, de la stânga la dreapta, cu infime excepții, niște farseori odioși, niște incompetenți notorii, când nu, de-a dreptul niște ticăloși mizerabili.

Toți aceștia, foști președinți, prim-miniștri, șefi de servicii secrete, au lucrat, fie voluntar, fie în baza prostiei lor și a corupției pe care au încurajat-o în societate, la ridicarea soclului acestui candidat ciudat, extremist și controversat cât cuprinde, numit Călin Georgescu. Eliminarea lui salvează pe termen mediu România de la un clivaj politic și de la alunecarea ei în mrejele Kremlinului, însă nu rezolvă mai nimic din erodarea dramatică a democrației interne.

Felul în care arată marile noastre orașe, unde majoritatea primarilor aleși nu au fost capabili decât de cârpeli de doi lei, nicidecum să construiască o infrastructură de calibru, ne dă măsura dezastrului politic și administrativ în care am băltit și continuăm să o facem de la prăbușirea lui Ceaușescu și până azi.

Orice model de politician am ales, la un moment dat, fie cu origini germane, fie maghiare, fie franțuzești, sfârșitul se arată a fi mereu același: un eșec de proporții, care lăsă urme adânci în fibra existențelor noastre. Infinit mai trist, provoacă daune devastatoare în mințile noastre pentru că eșecurile lor risipesc orice urmă de speranță și, în cele din urmă, de bucurie de a trăi frumos și armonios în această țară. Care nu e nici blestemată și nici părăsită de Divinitate, cu siguranță. Ba dimpotrivă, dacă ne amintim cuvintele lui P.P. Carp care sunau astfel: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”.

Nu știu dacă e chiar așa, dar ceva adevăr conține această formidabilă zicere a politicianului conservator, întemeietor, între altele, al Societății Junimea, alături de Maiorescu, Rosetti, Negruzzi. Cu toții oameni excepționali, care poți fi catalogați, fără nicio exagerare, drept adevărați părinți fondatori ai națiunii române.

De fapt, concluzionând, țara asta e doar prost condusă și profund manipulată de niște ticăloși din structurile așa-zis profunde ale unui stat ce nu s-a desprins nici până azi de modelul ceaușist de administrare a societății.

Dar vin alegerile, nu-i așa? Noii „prezidențiabili” sunt acum mai uscați, mai curați, mai liniștiți — doar au scăpat de diavol! Să vedem însă cum ne vom curăța de propriii demoni, cei din măruntaiele statului, nu neapărat din mațele națiunii. Altminteri, aceștia vor continua să colcăie furibund până la faza în care un alt Georgescu, mai abil și mult mai isteț decât cel respins de Curtea Constituțională, nu va mai rata ocazia să devină „Fiul Secolului”, cum îi plăcea să se proclame „Il Duce” Mussolini, înaintea mult iubitului său popor.