Cristian Fulaș a debutat, ca scriitor, în volum, în 2015 cu Fâșii de rușine — Gestalt Books (Premiul Observator Cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei „Accente”; Nominalizat la Premiile USR pentru debut; Nominalizat pentru Cartea Anului, Ziarul de Iași). Fragmente din el s-au tradus în: franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant, Editura Tracus Arte. În 2016 publică După plâns, Casa de editură Max Blecher — Gestalt Books, nominalizată la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași, ediția a doua 2019, la Polirom. A mai publicat: Cei frumoși și cei buni (Editura Polirom, 2017), Fâșii de rușine (Polirom, reeditare, 2018), Povestea lui Dosoftei (Editura Muzeelor Literare, Muzeul Național al Literaturii Iași, 2018), Ioșca (Polirom, 2021). Activează ca traducător, a tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană și franceză. Dintre acestea, amintim: Cristophe Bataille — Visul lui Macchiaveli; Mathias Enard — Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți; Mathias Enard — Boussole; Mathias Enard — Dorința; Jenny March — Mituri Antice; Richard Overy — Istoria lumii; Stephane Mallarme — Igitur. Un coup de des; Mark Forsyth — O scurtă istorie a beției; Tom Nichols — Sfârșitul competenței; Akwaeke Emezi — Apa bună; Jean-Cristophe Rufin — Regele Zybbeline în jurul lumii; Nicolas Mathieu — Și copiii copiilor lor; Marcel Proust — În partea dinspre Swann.
Robert Șerban: După trei ani de când ai început traducerea seriei romanelor În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, a ieșit, la editura Cartier, volumul I, În partea dinspre Swann. Proust e un scriitor extrem de dificil, de ce ai riscat tocmai cu el, mai ales că e tradus în limba română?
Cristian Fulaș: Am crezut, trebuie să cred întotdeauna că pot face lucruri foarte dificile. Marcel Proust nu e primul scriitor „greu” pe care îl traduc, am lucrat texte de Mallarmé, Enard, Mathieu, chiar un mic text scris de James Joyce. Traducerea după Proust a venit aproape natural, probabil exact în momentul în care trebuia să vină, oarecum la momentul potrivit. Am riscat? Nu cred că există riscuri atunci când îți faci treaba bine, riscurile apar doar când ești nesigur pe ce faci și echipa cu care lucrezi e la rândul ei îndoielnică, dar nu e cazul aici, am în jurul meu echipa editurii Cartier și ei chiar știu ce fac. Vorbim prea puțin despre oamenii pe care ne bizuim când facem lucruri din acestea extraordinar de grele și mă gândesc că nu e bine, aproape că nu se face. Fără corectori, redactori și editori extraordinar de buni aceste cărți masive ar fi aproape imposibil de publicat, totuși.
R.Ș.: O incursiune în opera lui Proust, așa cum ai făcut-o tu, din perspectiva traducătorului, este și o lecție implicită de literatură. Ce crezi că ai învățat/aflat de la scriitorul francez? Ce nu știai și ți-a „spus”?
C.F.: În timp am învățat să învăț. Poate că îmbătrânesc, nu știu exact, dar în ultimii ani am învățat, am să repet, să învăț. Să fiu atent. Am învățat să studiez micile inflexiuni și marile procedee narative care fac din operele mari ceea ce sunt, literatură care nu are cum să moară, să dispară. Am învățat că nu există lucruri de nerezolvat în literatură, cu condiția să nu te grăbești undeva în mod greșit și iremediabil. Am învățat că, parcă împotriva celebrei butade atribuite lui Brâncuși, la umbra celor mari cresc lucruri nespus de frumoase pe care eu le pot folosi și de care mă pot bucura. Am învățat, iată, să mă bucur de literatura mare ca și cum nimic altceva nu ar fi mai important, pentru că literatura asta mare e meseria mea. Ce mi-a „spus” Marcel Proust? Că până și în condiții cât se poate de dificile literatura bună va prevala, că există întotdeauna o speranță. E o lecție care, mai ales în peisajul nostru cultural, e pur și simplu neprețuită.
R.Ș.: Un scriitor mare te poate și vampiriza, îți poate schimba sângele, te poate disloca din propria matrice stilistică. Ce strategii de rezistență ai?
C.F.: Cred că depinde cum citim cuvântul acesta, „a vampiriza”. Eu îl citesc într-un sens bun. Și mai cred că noi toți, specia asta numită traducători, o căutăm cu lumânarea. Tu folosești cuvântul rezistență, dar noi nu îl folosim. Nu e rezistență, e un soi de simbioză stranie în care (eu, cel puțin) mă las atras, ca într-un joc nebun și frumos din care nu aș mai vrea să plec. Pentru că — am mai zis, mai sus — învăț enorm din jocul acesta și pentru nimic în lume nu aș vrea să renunț la școala la care m-am înscris. Nici nu mai e vorba de vreo carieră, de succesul profesional, de lumea literară, a devenit o chestie pur personală, acel proces de învățare la care altfel sunt sigur că nu aș fi avut acces. Învăț cu Marcel Proust, e profesorul meu de literatură și zilnic îmi predă câte ceva. Ce mi-aș putea dori mai mult, totuși? Când devii vocea lui Proust, vocea prin care el vorbește în altă limbă, devii elevul lui. Cel mai silitor. Cum spuneam, senzația e inegalabilă. Și de fiecare dată când o frază îmi iese foarte bine mă simt ca un copil care a primit nota zece, mă simt recompensat în fața laptopului pe care lucrez, simt — ca și în cazul literaturii mele — că las ceva în urmă.
R.Ș.: Cât mai ai de tradus și cât crezi că îți va mai lua, ca timp?
C.F.: Mai am două volume și jumătate din În căutarea timpului pierdut și încă trei cărți pe care vreau totuși să le traduc în română, pentru că până acum nu s-a făcut asta — motivele sunt și obiective. Vorbim aici despre Jean Santeuil, Le mysterieux correspondant și Le soixante-quinze feuillets, ultimele două fiind compuse din texte până acum câțiva ani inedite. Timp. Nu știu exact, doi-trei ani, mă mișc destul de repede pentru povestea în care sunt implicat. Am norocul unei alegeri făcute acum câțiva ani, cu asta mă ocup, sunt scriitor și traducător și uneori mai scriu în presă, deci pot să dedic foarte mult timp proiectelor în care intru. Și mai am și norocul că editorul meu nu mă va grăbi, cel mai probabil mă va lăsa să lucrez în ritmul meu ca să fim cu toții siguri că nu se întâmplă nimic rău pe parcurs, cum ar fi greșeli care, chiar dacă pot fi reparate, nu dau foarte bine în peisaj.
R.Ș.: Nu e, pe undeva, frustrant, pentru scriitorul care ești, să-ți consumi timpul cu altcineva, chiar dacă e vorba de Proust?
C.F.: Am învățat în timp — am momente când sunt surprinzător de înțelept, mă surprind chiar și pe mine — să consum responsabil. Traducerea nu ucide ca fumatul, dar te poate obosi cumplit. Eu am învățat să-mi ofer pauze, momente de respiro când nu fac absolut nimic, nici măcar nu citesc, doar trăiesc în lumea din jurul meu și încerc să mă bucur de puținele lucruri pe care le am. Apoi, niciodată nu-mi dau seama dinainte când bateriile se încarcă și pot lucra din nou. Nu e frustrant, ritmul acesta cu sincope a devenit chiar amuzant. Și, în fond, refuz să mai interpretez ceva în mod negativ. Sigur că știu foarte bine că s-a creat în jurul meu o întreagă țesătură de bârfe și de zvonuri cum că aș fi un soi de hater sau un Gică-Contra, dar în sinea mea, acolo unde contează cu adevărat, sunt un om chiar optimist, sunt un soi de nebun optimist care crede cu tărie că va duce la capăt lucrurile de care se apucă. Frustrările mele sunt legate de alte lucruri, de canibalismul ăsta cultural care cred că descrie orice cultură mică, dar nicidecum de faptul că mi-aș consuma timpul cu Proust. Eu câștig timpul pe care l-a pierdut el, cu condiția să înțelegem ce înseamnă acea pierdere, deci trebuie să fiu dacă nu fericit, măcar mulțumit de ceea ce fac.
R.Ș.: Ioșca, romanul tău publicat anul trecut la Polirom, a apărut în Franța. Știu că va mai cunoaște și alte traduceri. Ai colaborat cu traducătorul tău în franceză sau i-ai lăsat libertatea deplină?
C.F.: Deși destul de bun cunoscător al limbii franceze, sunt de o prostie infinită când vine vorba de traducerea propriilor texte. Nu folosesc lejer cuvântul prostie, e pentru mine o senzație cât se poate de reală de fiecare dată când — în joacă — încerc să mă traduc. Abia atunci înțeleg ce înseamnă cuvântul prost. Și doare. Sunt cu totul și cu totul incapabil să fac textele mele să sune măcar mulțumitor în vreo limbă pe care o cunosc, îmi ies numai tâmpenii, scriu și apoi râd singur și bineînțeles că șterg, dar e un exercițiu de smerenie pe care cu toții ar trebui să îl facem din când în când. Cum să colaborez eu cu Doamna și Domnul Courriol, cam ce să fac, să încerc să critic limba în care ei doi trăiesc? Cam greu, totuși. Sunt deci un autor extrem de cumințel, nu mă amestec, doar citesc și clatin din cap convins că sunt pentru totdeauna incapabil să fac eu asta, anume să îl traduc pe Domnul Fulaș sau mai simplu „Fulașu’”, cum am fost poreclit. A, sigur că glumim, stăm de vorbă, chiar ne-am împrietenit în timp, dar există limite ale discuției și cred că le știm cu toții foarte bine, ca orice oameni educați. Și rămânem în ele și soarele răsare zilnic fără să se întâmple ceva deosebit, adică totul e ok.
Și o mică observație: romanul a apărut în Canada și va fi distribuit în toată lumea francofonă, bineînțeles și în Franța, Belgia, Elveția.
R.Ș.: Și mai bine că-i în Canada, că acolo scriitorii români ajung și mai greu. Ai scris un roman, Am trăit, da, despre Paul Celan, ieșit, recent, în seria Biografii romanțate a editurii Polirom. Ce te-a determinat să-l alegi pe Celan, care e poet de limbă germană, nu franceză?
C.F.: Am plecat încă de la început din contractul real al acestei cărți. Mi s-a cerut să scriu o biografie romanțată, nu să devin un critic al lui Paul Celan. Iar eu am pretenția că înțeleg ce mi se spune, înțeleg ce ascult și procedez în consecință, nu interpretez conversațiile pe care le port. Există traduceri senzaționale ale operei lui Celan în română, State și Hoișie și-au făcut treaba, sunt eu însumi traducător și îi cred fără rest. Nu cred că e neapărat nevoie ca eu să înțeleg foarte bine limba germană (nu că aș înțelege-o în vreun fel, dar asta e altă discuție) ca să pot să scriu viața unui scriitor. Una e comentariul critic, cu totul alta e biografia. Am înțeles asta încă de la început și e spiritul în care am încercat să scriu această carte. Sigur că trebuie să îi înțeleg și poezia, dar pot foarte bine să o înțeleg în limba română, altfel tot demersul ar deveni imposibil, cum am putea vreodată să citim un scriitor japonez, învățăm japoneza? Ce ne facem cu un norvegian sau un suedez, învățăm limbile respective? Nu, mai degrabă ne punem încrederea în traducători și mergem înainte și sperăm că la final va fi bine, orice o mai însemna și cuvântul ăsta de care am început să mă cam tem.
R.Ș.: Câtă libertate poți avea într-un astfel de demers, mai ales că există un cadru prestabilit, al biografiei?
C.F.: Eu întotdeauna sunt liber. Refuz orice altă formă de existență, nu sunt angajatul nimănui, nu-mi spune nimeni ce să fac, e drept că nici eu nu spun nimănui ce să facă și libertatea numai așa poate exista, când nu există constrângeri de nicio parte a discuției. Am abordat deci cartea aceasta ultimă asumându-mi orice libertate, spunând totul așa cum am vrut eu, fără să mă simt vreodată constrâns. Chiar l-am întrebat pe Adrian Botez, coordonatorul colecției, Domne, trebuie să fac ceva? Răspunsul a venit simplu. E alegerea ta, faci ce vrei. Am abordat deci lucrurile ca și cum aș fi scris literatura mea, cu totul și cu totul liber — desigur că în cadrul vieții acelui om, dar acolo nu există constrângeri, de fapt. Celan era el însuși un om foarte liber, nici lui nu-i spunea nimeni ce să facă, și-a câștigat libertatea încă din tinerețe și a știut să și-o păstreze. Și apoi, să fim serioși, literatura abia asta înseamnă, e acel loc izolat în lume în care în sfârșit putem fi liberi, în care încă mai putem spune tot ce ne trece prin cap, să sperăm că așa va rămâne. Mi-e groază să mă gândesc la o lume în care literatura nu mai e liberă să spună ce vrea, mi-e groază de încercările de cenzură ale prezentului, mi-e groază de oamenii aceștia care vor să nu mai fim liberi și pur și simplu nu îi înțeleg, refuz să cred că sunt în stare de așa ceva, că încearcă să ne cenzureze. Istoria se repetă și mă tem să nu simțim și noi gustul opresiunii, am început să mă tem și nu cred că e bine. Nu e cazul în relația mea cu Polirom, desigur, dar lumea e așa cum e și știm toți despre ce vorbesc.
R.Ș.: Ce ar trebui schimbat în viața literară românească astfel încât publicul cititor să caute și mai abitir cărțile scriitorilor autohtoni?
C.F.: Cred că am spus-o și într-una din rarele mele intervenții în social media, dar abia de data asta simt că e cazul să mă repet și să încerc să subliniez, să explic. Suntem o cultură — iată cum ne întoarcem la Proust — de snobi. Acesta e cuvântul, oricât de rar și de dur ar părea. Oriunde te duci în lumea asta europeană, vei vedea că literatura națională e la loc de cinste. E promovată, e discutată, e foarte vândută. Există și traduceri, dar accentul se pune în mod natural pe valorile locale. Sigur că vor fi oameni care vor striga Vai, naționalism, vai, conservatorism, vai, alte apelative care de care mai drăguțe, dar urlă aici doar snobismul și proasta înțelegere a culturii. Eu însumi prețuiesc foarte mult scriitori de altă limbă, dar știu foarte bine și să-mi prețuiesc colegii și prietenii și înțeleg să îi pun dinaintea literaturii traduse uneori chiar de mine. E o chestie de priorități. Ei bine, până când cultura asta ca întreg nu va înțelege aceste lucruri simple, până când nu vom pune înainte literatura noastră, valorile noastre, cum să spun, punem carul înaintea boilor. E proasta înțelegere a snobului care crede că va parveni mai ușor dacă se folosește de cuvinte mari și de nume sforăitoare, dar pe drumul ăsta se pierde pe sine și devine o paiață. E plină lumea de Verdurini, la urma urmelor. Și acești minunați Verdurini se duc în librărie și cumpără un titlu scris de vreun autor de vitrină englezească sau franțuzească și își spun că e minunat că ei înșiși se scufundă în acele texte uneori îndoielnice, dar aceiași Verdurini și Bloch (nu, nu am să spun cine sunt personajele) nu știu ce se întâmplă în jurul lor, în lumea imediat înconjurătoare. Și e nespus de trist. Și intri în orice librărie și aproape că nu găsești cărțile autorilor români, și te duci la biblioteci și nu-i pasă nimănui și mai rămân în povestea asta câțiva eroi, editorii, care se străduiesc din răsputeri să ne publice și în pielea cărora nu aș vrea să fiu când își pierd banii și își pun afacerile în pericol doar ca să existăm și să putem să ne publicăm cărțile. Sigur că situația nu e generală, dar știm toți că ce spun eu e destul de adevărat. Până când nu vom ieși din acest snobism teribil, cultura asta nu are nicio șansă să devină una de nivel european sau global. Pur și simplu pentru că noi nu suntem noi, suntem ceilalți și asta e nespus de trist.
