Dumitru Iftime (n. 2 decembrie 1955, Zlătunoaia, Botoșani) a absolvit Academia Navală „Mircea cel Bătrân” (Constanța, 1974–1978), a fost, între 1978 și 1998, ofițer în marina militară (copilot de minisubmarin de cercetare, comandant de grup de scafandri, scafandru de mare adâncime), între 1998 și 2018, director PL Constanța, Elsaco Electronic — Botoșani, vicepreședinte al Asociației Naționale a Scafandrilor Profesioniști și Salvamarilor din România (2007–2009), iar din 2018 este pensionar și atlet. E autorul volumelor de poezie: Viața Morgana (2008), Surâde și nu cerceta (2018), Cu îngerul la vedere (2021).

Robert Șerban: Cum de ați urmat cursurile unui liceu militar, unde viața e cam dură?

Dumitru Iftime: Răspunsul exact la întrebarea asta, dragă domnule Robert Șerban, l-am deslușit cu greu chiar eu însumi din clarobscurul vieții mele de atunci, de la țară (acolo „m-am născut și am copilărit, cu wc-ul în fundul curții”, cum scriu într-un poem). La început a fost răspunsul, mai apoi s-a înfiripat întrebarea! Căci mie, în momentele de cotitură ale vieții, nu mi s-a luminat niciodată vreo cale spre înainte, mai ales din cele preaumblate; nici nu-mi pregăteam din timp torțe pentru a le aprinde la momentul potrivit. De ce?! Simplu: nu mă îmbia nimic ademenitor către viitorul apropiat și uitam de mine acolo unde mă prindea vremea (Ce monsieur ne sait ce qu`il fait: il est un ange — Arthur Rimbaud). Am fost o slugă prea-plecată a sorții sau un călător la voia întâmplării.

Să dezvolt. În anii aceea (’60–’70), scăpați de pământ prin colectivizare, majoritatea țăranilor își îndemnau copiii să învețe carte pentru a putea merge mai departe, la oraș, să scape de coada vacii. Mai mult decât atât, ai mei — de părinți spun —, ca să-mi crească șansele de-a nimeri ținta, m-au trimis să fac clasa a-VIII-a la Roman. Deh, alt nivel, altă perspectivă! Acolo aveam un unchi, militar de carieră, căpitan la geniu. Venea acasă din an în Paște, dar și când venea… O ținea numa-n pălincă și povești de cazarmă. Tocmai bun de exemplu în viață! De mine se-ngrijea mătușă-mea, care era casnică. Își permiteau! Nu-mi displăcea comedia asta, colora griul existenței, dădea clipei farmec (așa îmi șoptea poetul precoce din mine!). Însă, departe încă de a-mi ispiti planurile de viitor. Totuși, în subconștientul meu, probabil că se lucra. Și s-a tot lucrat! Deci, enigma pare parțial dezlegată. Ce-am zis până acum ar putea fi substanța explozivă, dar lipsește detonatorul. Iată-l… Mai erau câteva săptămâni până la sfârșitul cursurilor școlare și se apropia periculos ultimatumul: încotro? Doar o minune ar fi putut să mă scoată din încurcătură. Nu mai știu ce fel de oră era, una plictisitoare oricum, când își face apariția în clasă cineva (îngerul Domnului?) care ne întreabă fără preludiu: „Cine vrea să dea examen de admitere la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc?”. S-a făcut liniște. Pentru ceilalți colegi, întrebarea pica aiurea. Cum să răspunzi așa, tam-nisam, într-o chestiune atât de delicată? Însă pentru mine, cel frăgezit de unchi cu tărie (mai dam peste cap și eu, la îndemnul povestitorului — chiar dacă eram doar un copil —, câte un șnaps) și brașoave cazone, da-ul! s-a declanșat ca o împușcătură fără somație. Și a sunat izbăvitor.

R.Ș.: La Academia Navală de la Constanța ați nimerit întâmplător sau mânat de gândul călătoriilor pe ape?

D.I.: Păi, doar ce v-am spus că ce monsieur ne sait ce qu’il… fait… Acum, serios: armata nu era pentru mine. Am și scris undeva: „o, tinerețe/ amară/ ca școala mea de viață, militară/ când/ în cartea de pilde/ bunăoară/ raiul însemna un internat de fete”. Toată perioada liceului am petrecut-o murmurând: Hai liberare! Pentru că nu pricepeam o grămadă de absurdități care se petreceau acolo. Aveam repulsie față de orice ordin care venea doar din rațiuni strict cazone. Nu insist. De fapt, cele mai multe din plângeri erau doar lamentații fără noimă. Oricum, nu aveam o alternativă clară, în cazul în care m-aș fi lăsat la vatră. Și a venit inevitabilul — sfârșitul liceului. Eram obligat să optez pentru o armă din armata României. Nu mă atrăgea niciuna. Și-n nebunia mea de-atunci, am hotărât să merg la aviație (am zis nebunie pentru că știam că am rău de înălțime). Norocul a fost că m-au respins la vizita medicală. Mi-au găsit nu știu ce meteahnă la un ochi.

Între timp, locuri mai multe, acceptabile, rămăseseră doar la Academia Navală (Institut de Marină, pe atunci), pentru că aici se dădea examen de admitere și, din pricina asta, fugeau toți de călătorii pe ape ca dracul de tămâie. La celelalte arme, repartiția se făcea după media de absolvire a liceului. Și, uite așa, m-am parașutat accidental, din avion, în mare. Anticipez un pic… La scafandrerie am ajuns tot printr-o întâmplare (fericită, fericită, fericită!). Căci, și aici, precum după absolvirea liceului, nu-mi plăcea nicăieri în Marina Militară. Am ales o unitate de uscat (Codru), cu gândul de a sta acolo vreun an, urmând să mă pregătesc, între timp, pentru o altă facultate și să plec din armată.

Unde? Habar n-aveam! Totuși, când jocurile erau deja făcute (primisem repartițiile, gradele, uniformele, prima soldă etc., urmând să ne despărțim și să plecăm în concediu), iarăși a apărut cineva care ne-a întrebat: Cine știe franceză? Atât! Și a făcut o listă lungă, lungă, în care m-am îngrămădit și eu.

Atunci n-am înțeles mare lucru din povestea asta, dar, peste o lună, când m-am prezentat la unitate, am fost trimis la Mangalia, unde m-am întâlnit cu mulți din foștii colegi. Și, după o vizită medicală amănunțită și alte evaluări specifice, am fost selectat în grupul de patru ofițeri care urmau să plece în Franța, la Marsilia, la un curs de inițiere în tainele scafandreriei moderne și de instruire în pilotarea unui minisubmarin de cercetare.

R.Ș.: Cum și când v-ați apropiat de literatură?

D.I.: Vă fac o destăinure, am dibuit-o acum, pe timpul interviului: eu nu sunt obișnuit să vorbesc despre mine decât în versuri sau la cafenele/ locuri cu chef de poveste, acolo unde pot să fiu eu, acela căruia i se iartă multe și este foarte rar judecat. Și nici nu-mi prea vine să mă iau în serios — așa, cu una, cu două. Or, dumneavoastră, tocmai asta vreți… Nu mă simt deloc… sub apele mele!

Treacă de la mine și acest pahar! (Isus, Cina cea de Taină) Așadar, să ne amintim: am copilărit cu wc-ul în fundul curții! Chiar dacă „pe ulița noastră/ nu citise nimeni nicio carte/ de la facerea lumii/ totuși/ poezia umbla dezlegată/ așa, pe… întuneric” (Cu îngerul la vedere), iar școala din sat avea o bibliotecă de toată lauda, de unde am tot împrumutat cărți, chiar și după terminarea liceului. Multe am mai pătimit și-acolo, între rafturile de cărți, cu bibliotecarul, un învățător simpatic, cu care, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi, eram bun prieten. Aduceam de acasă o sticlă, două — hai, nouă! —, de vin, iar pe timp ce beam, cânta continuu și-mi recita din Emil Brumaru.

Apoi, l-am avut mereu aproape (în coaste?) pe fratele meu, Constantin Iftime, care citește și scrie de când îl știu. Chiar și astăzi, la 65 de ani, vine pe-acasă doar ca să doarmă și să mănânce, restul timpului dăruindu-l cărților de la Biblioteca Centrală Universitară din București. Nu-i exclus, de asemenea, să mă fi molipsit de microbul literaturii de la profesorul meu de limba și literatura română, din liceu, Teodor Latiș. Îmi amintesc cum, din timp în timp, dragul de el — Dumnezeu să-l ierte! —, intra în clasă ca o vijelie, de parcă era încolțit de-un animal de pradă. Se oprea brusc pe treptele ce duceau spre catedră și, cu ochii ieșiți din orbite, ne fixa ca într-un exercițiu de hipnoză. Complice! Câteva zeci de secunde, toată suflarea adolescentină înțepenea. Apoi, cu mișcări solemne, teatrale, omul nostru scotea din servieta-i misterioasă un… obiect. Îl mângîia ca pe un copil, îi savura aromele și, cu glas șoptit, silabisea: Iat-ooo, a a-pă-rut!… Tocmai ce-a in-trat în li-bră-rii… Era… o carte! Și-n liniștea de catedrală ce se așternea peste clasă, deodată tuna: Dați năvală!…

Trebuie să recunosc că, înlăuntrul meu, poetul s-a deșteptat destul de devreme, poezia a venit cam târziu. Am început să scriu versuri pe la 24–25 de ani. Îmi amintesc că aveam un diplomat penibil (era la modă în vremea aceea printre ofițeri), doldora de poezii, pe care-l purtam după mine oriunde, ca Putin valiza cu butoanele pentru atac nuclear. Într-o noapte de iarnă, pe un vânt cumplit, diplomatul meu s-a deschis intempestiv, ningând cu poezie câteva zeci de metri de alei ce împrejmuiau un restaurant din Mamaia, locul unde citisem îndelung într-un cenaclu condus de veșnicul poet… Bachus. Am rămas doar cu ce-am mai găsit agățat prin boscheții memoriei, căci duplicate nu aveam, iar mijloacele tehnice de stocare ale averii mele lirice îmi lipseau cu desăvârșire.

Chiar dacă am publicat târziu, de un lucru am fost convins mereu: nu poți să scrii ca lumea dacă, pe lângă școala vieții, n-o absolvi și pe cea de cititor. Cred că, așa cum am fost, „un paj legănat în poala slăbiciunii”, totuși, „de bună-credință, cu somnul în păcat și trezia-n căință” (Viața Morgana), am obținut note de trecere cu lecturile mele — calitative, mai degrabă, decât  cantitative. Citește și nu cerceta!

R.Ș.: Ați fost ofițer de marină, copilot de minisubmarin de cercetare, scafandru de mare adâncime. Sună foarte tare și bănuiesc că n-a fost deloc ușor. Ce a însemnat scafandru de mare adâncime, ce făceați, de fapt?

D.I.: „A fost sau n-a fost”, vorba filmului! Voi începe cu un stereotip: dacă-ți place ceea ce faci, nicio ocupație, chiar și cea de scafandru de mare adâmcime, nu pare grea; și voi completa cu o destăinuire: recunosc, cocktail-ul acesta de poezie, alergare/înot și scafandrerie, din care am sorbit cu nesaț o mare parte din viață, m-a turmentat și pe mine adesea. Îți trebuie multă strategie/visare și nesăbuință de înger ca să-i reziști. Iar ca sentiment, un cristal (vers de O. Elytis). Să zicem că, așa în…  mare, mi-a reușit.

Marea adâncime începe aproximativ de la 50 de metri, unde se poate ajunge și  autonom, respirând, dintr-o butelie, aer sau un amestec de azot cu oxigen (într-o concentrație mai mare decât în aer, pentru a putea micșora timpul de decompresie/revenire la suprafață). Vizibilitatea foarte redusă din Marea Neagră este cel mai mare dușman al scafandrilor pe parcursul intervențiilor subacvatice. Se mai practică și scufundările cu alimentare de la suprafață (gazul de respirat, comunicațiile, chiar încălzirea costumului se asigură printr-o narghilea — un mănunchi de cabluri și furtunuri împletite, dirijate de către o echipă de suprafață), procedeu prin care se poate coborî mult mai mult, chiar și până la 90–100 de metri. În acest caz, scafandrii pot fi duși în punctul de lucru și cu o turelă deschisă (clopot de scufundare). Precizez că oxigenul pur nu se folosește decât până la adâncimi de 8–12 metri, mai departe devenind toxic, iar aerul, până la 50–60 de metri, maximum (narcoza). După 50/60 de metri, scafandrii trebuie să respire un amestec de oxigen c-un gaz inert, mai ușor decât azotul (heliu sau hidrogen, în cele mai multe cazuri). Spre marile adâncuri, în ajutorul omului intervin tehnicile speciale: turelele de scufundare, batiscafurile, submarinele de cercetare, navele suport echipate cu chesoane de decompresie, cu stocuri de amestecuri de gaze respiratorii etc. Iar scopul intervențiilor este țintit, în general, în interes industrial.

O lecție scurtă: Pe timpul scufundării, scafandrul inspiră amestecul respirator la o presiune  echivalentă cu cea din exterior (mediul subacvatic), timp în care gazul inert se dizolvă în țesuturi (cu atât mai mult cu cât adâncimea și timpul petrecut sub apă sunt mai mari). La urcare, fenomenul este invers, doar că evaporarea acelor gaze din corp (decompresia) necesită un timp mult mai mare, chiar și zile de-a rândul. De aceea (și din alte motive), necesitatea folosirii de tehnici auxiliare a devenit obligatorie. Scafandrii intră într-o turelă de scufundare (închisă) sau într-un minisubmarin sunt coborâți la presiune atmosferică pe fundul apei (la locul intervenției), unde, prin comprimarea gazului respirator din incinta hiperbară la o presiune echivalentă cu cea a apei, pot să iasă în exterior pentru lucru sau cercetare. După terminarea misiunii, sunt aduși la suprafață și cuplați la chesoanele de decompresie de pe nava suport. Eu, spre exemplu, la scufundările de antrenament și cercetare care se făceau în Laboratorul Hiperbar al Centrului de Scafandri din Constanța, am stat la decompresie zeci de zile. (Timp în care nu-mi aduc aminte să fi scris vreun vers; deci, concluzie tristă: mediul hiperbar nu este propice creației!)

Mai departe… Spre sfârșitul anilor ’70, perioadă în care exploatarea zăcămintelor de țiței și gaze din Marea Neagră luase amploare, România (Ceaușescu!) a investit enorm pentru achiziționarea unor instalații de scufundare performante și instruirea personalului aferent, care să poată, la nevoie, deservi platformele de foraj marin. A fost selectată o firmă din Marsilia, de unde au fost contractate minisubmarinul de cercetare și instalația de scufundare (până la 300 de metri), care au echipat ulterior nava Grigore Antipa, unde am lucrat mulți ani.

Să ajung printre cei trimiși câteva luni, în Franța, pentru specializare în scafandrerie, tehnică de scufundare și pilotaj de minisubmarin, a fost un vis de neimaginat. M-a și așezat pe-o traiectorie, previzibilă de-acum, de care mi-ar fi fost aproape imposibil să mă depărtez, cel puțin în viitorul apropiat. Necazul mare a fost că nu puteau merge toate după socoteala de acasă, ca-n Vest, unde putrezea capitalismul, căci folosirea navei noastre de intervenție cu scafandri de mare adâncime (Grigore Antipa) s-a dovedit, de la un punct încolo, a fi ineficientă, greoaie, inadecvată pentru natura lucrărilor ce trebuiau executate în zona platformelor de foraj. Din păcate, ca multe din marile proiecte ale socialismului multilateral dezvoltat din România acelor ani (nimic nou sub soare, și astăzi!). Astfel că, greul misiunilor a fost dus de către scafandri, fără ajutorul costisitoarei tehnici din dotare, prin scufundări autonome (intervenții sub apă cât mai scurte, pe cât posibil, pentru a reduce timpul de decompresie și a micșora riscurile) sau cu alimentare de la suprafață.

Iar pentru că ați fost indiscret și m-ați întrebat frust „ce făceam, de fapt”, voi înșirui mai jos câteva din activitățile specifice: montarea conductelor de transport țiței și gaze, de la platformele de foraj marin către nava de stocaj din zonă sau până la mal, montarea structurilor metalice adiacente platformelor, pe scheletul cărora se susțineau conductele de transport (jacket-uri), controale NDT (nedistructive) ale diferitelor structuri subacvatice, curățarea picioarelor platformelor de scoică și alte depuneri, recuperări de obiecte valoroase scăpate sub apă, intervenții la barajele de acumulare ale multor hidrocentrale din țară, cercetarea și ranfluarea de nave scufundate, uneori chiar cu recuperarea victimelor, decolmatări, filmări și fotografieri etc.

R.Ș.: Care este cea mai mare adâncime la care ați coborât?

D.I.: Întrucât executarea unei scufundări cu instalațiile de la navă era foarte complexă, iar eu eram comandant grup scafandri de mare adâncime acolo, prezența mea era mult mai necesară la suprafață, pentru conducerea și supravegherea unor astfel de misiuni. De aceea, selecția pentru recorduri se făcea dintre scafandrii cei mai bine pregătiți. Palmaresul meu: scufundări autonome — cele cu butelia în spate (60 de metri); scufundări unitare cu turela de scufundare, pe nava Grigore Antipa (117 de metri); scufundare în Laboratorul Hiperbar al Centrului de Scafandri din Constanța (350 de metri).

R.Ș.: Știu din sursă sigură că în anii ’80 ați aruncat în mare, cu martori, un portret al lui Ceaușescu. Care a fost contextul și ce s-a întâmplat, apoi?

D.I.: Pentru că după războiul din decembrie ’89 s-au arătat mulți eroi, n-aș vrea să detaliez prea mult întâmplarea asta. Nu mi se pare igienic. Dar, pentru că are și-o doză de amuzament, facă-se voia dumneavoastră!

Fapta respectivă a fost precedată de o alta, petrecută cu puțin timp înainte. Iat-o: În timpul unei ședințe (obișnuite pe vremea aceea), în sala unde se desfășura evenimentul, s-a luat curentul. Semiîntuneric! Rumoare! Fără nicio premeditare, m-am ridicat în picioare și-am zis, limpede și triumfător, ca Arhimede (evrika!), când i-a picat fisa cu legea lui: E de la tablou! La prima strigare, părea banal. Inoportun, de-a dreptul. Normal că asta era cauza, se defectase ceva la vreun tablou electric. Numai că eu am indicat cu arătătorul, automat, ceva ce nu era deloc electric, ci un tablou cu… Ceaușescu. Liniște mormântală. N-a comentat nimeni, nimic (?!). Să fi fost înregistrat gestul respectiv drept o… caterincă? În ceea ce mă privea, n-ar fi fost nicio mirare. Mă cunoșteau toți ca pe un… dozator de perle verbale. Și acum, fapta cu pricina: S-a petrecut în miez de noapte, la o șuetă cu niște camarazi de (l)arme, pe nava la care activam. Pe lângă ore, și toate celelalte erau foarte înaintate. Aprins de faptul că s-a tot pomenit despre isprava cu tabloul (niște pamfletari!), evrika, mi-a venit o idee: Vreți să continuăm distracția liniștiți? Atunci, hai să minimalizăm riscul de a rămâne fără curent! Și, cum îmi focalizasem mai demult alergiile pe-un portret într-o ureche de-al tovarășului, zbârrr cu el pe hublou, direct în mare. Și-am continuat, fără mirări melodramatice, ceea ce ne pricepeam să facem de minune pe-atunci, de parcă nimic deosebit nu se întâmplase…

După un timp, am auzit mai multe variante ale acestei întâmplări, tabloul rămânând, totuși, același. Chiar și eu însumi am fantazat uneori, din respect față de… misia creației. Bănuiesc că și sursa dumneavoastră a avut un surplus de imaginație, de care s-a folosit îndeajuns pentru a vă capta atenția. Iată ce rămâne din viață! — titlul unui volum de poezii de-al cui?! Ce s-a întâmplat apoi?! La vedere, nimic special… Nici din subsolurile realității n-am primit corecții sau amenințări. S-a stins totul, încetul cu încetul. Nebănuite erau căile… domnilor!

R.Ș.: Legendele urbane ale Constanței vă dau drept un boem serios, pe care se putea conta. Cum și cât a fost acea perioadă? Aveați tangențe cu lumea literaturii?

D.I.: Când aud formularea dumneavoastră din întrebare: „legendele urbane ale Constanței”, îmi vine să pun mâna pe armă! E prea mult spus. Exagerat! Hai, aș putea admite c-oi fi fost și eu vreun pui de boem — serios, fie —, doar după ce versurile mele, o parte dintre ele, au început să cutreiere prin cârciumi, cot la cot cu mine, călare pe muzica unui bun prieten, Costel Botezatu (acompaniat de chitară, cânta compoziții proprii — cea mai mare parte, pe versurile lui și ale mai multor poeți, printre care, și eu). Până atunci, nu pot fi omologat, chiar dacă aveam, încă din prima tinerețe, multe din ingredientele ce-l califică pe-un astfel de risipitor de viață (dimpotrivă, părerea mea!). Dar, din păcate, îmi lipsea… opera. Or, pentru mine, acesta este chichirezul suprem în speța asta! Au cam fost ceva ani de boemie, vreo cincisprezece, pe puțin. Vorbesc de perioada cu folk — să-i spunem — și poezie. Că, cealaltă, cu audiții muzicale, pe oriunde mă aflam,  din meseriașii compozitori și interpreți ai deceniilor șapte și opt, Dumnezeu mai poate ști când a început și când (dacă!) s-a sfârșit.

Singur printre nepoeți! — savuram acele întâmplări, de cele mai multe ori. Nu mai pomenesc aici nume de formații celebre, că mi se face rău și intru pe Youtube, chiar acum, să mă vindec. Și cu muzică clasică am fost aghezmuit destul de des. Aveam o colecție de discuri vynil pentru cele mai rafinate gusturi. Invitam acasă (singura posibilitate) unul sau doi prieteni (greu de găsit!) și ne dădeam în… concerte. Imaginați-vă un apartament comunist (de două camere) în care se bea căpșunată și se ascultă, cu pick-up-ul la maximum (uneori), Mendelsshon Bartholdy, Grieg sau Chopin. După revoluție, am adus de la Chișinău, pe două salarii de scafandru, o pianină pentru copii și soție (care are studii muzicale). N-a scăpat nici asta de boemii, de nocturne (Chopin). Deveniseră și vecinii melomani fără voie.

Dovada am primit-o de la inamicul meu nr. 1 de pe scară care, uluitor — după zeci de reproșuri anterioare —, a doua zi m-a felicitat pentru audiția de cu o seară înainte. Ce se întâmplase, de fapt? Vrând să salt nivelul, adusesem un pianist foarte bun de la Orchestra Simfonică a Teatrului de Operă din Constanța, ocazie cu care mi-am mai spălat din păcate. Însă, boemul pe care l-am pârât până acum a făcut și a crescut trei copii, a schimbat, de-a lungul timpului, vreo șase apartamente, s-a mutat din Constanța, după 20 de ani trăiți aici, la Botoșani, și a revenit, după nici doi, la malul mării (din dragoste de albastru)…

Trebuie spus apăsat: în perioada comunistă, s-a băut enorm, iar boemia nu era nici ea străină de fenomen, dimpotrivă. În zona asta, da, depun mărturie c-am  performat și eu (!). În loc de boem, mai potrivit ar fi fost să fiu numit… poem, în carne și oase.

Cu lumea literaturii am făcut cunoștință abia după ce am publicat primul volum, Viața Morgana, în 2008. Până atunci, n-am îndrăznit să mă arăt. Dar mereu am fost la curent cu tot ce i se întâmpla important acestei lumi.

R.Ș.: Ați debutat la 53 de ani, cu volumul de poezie Viața Morgana. Destul de târziu…

D.I.: Eu am hrănit multă vreme poetul din mine cu poezia altora. Doar când m-a părăsit (oarecum!) tinerețea, am intrat în panică. (Și nici nu mi-am propus vreodată să ajung cineva în viață; căci, ditamai nimeni-specialul ce-am fost, mi-a ocupat tot timpul!)

La îndemnul fratelui meu, Constantin Iftime, am trimis (cu greu!) mai multe poezii domnului Gellu Dorian, urmând ca, după lecturarea lor, să-și dea acordul (sau nu!) de-a publica câteva în revista Hyperion. Și-a funcționat! Dumnezeule, cât noroc pot să am? — mi-am spus atunci când mi-am văzut numele strecurat printre adevărați și m-am citit, pentru prima oară, într-una din… evangheliile celor ce-s vii doar când sfințesc cuvinte. Apoi am prins curaj. Mi-a revenit muza acasă și am continuat să scriu până am făcut de-un volum. Și iarăși am bătut la porțile Împărăției, de astă dată pentru un Cuvânt înainte la prima mea carte. Domnul Dorian nu numai că și-a dat acordul, dar mi-a promis o cronică de debut în revista Convorbiri Literare, lucru care s-a și întâmplat, de altfel. S-aliniaseră planetele, eram poet — ce pana mea!

R.Ș.: După prima carte, a urmat o pauză de 10 ani până la următoarea. De ce a fost nevoie de un deceniu? Scrieți constant? Aveți un loc preferat pentru asta?

D.I.: Când trec 53 de ani până la debut (La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă…), un deceniu scurs între apariția a două cărți pare o clipă! Ce pot să comentez? Ăsta a fost pulsul meu liric, atât! Și, este evident, nu scriu constant. Am perioade lungi de blocaj, când nu pot să scot un vers ca lumea, cu lunile…

Cât despre locul preferat pentru creație, încă nu l-am reperat și nici nu m-am strofocat să-l caut. Deci, nu există! Dacă are chef de mine, muza mă poate găsi disponibil oriunde. Totuși, cele mai inspirate poeme le-am scris pe „divanul unde am citit Suflete moarte și m-am păduchit în somn cu Cicikov” (Surâde și nu cerceta).

Când spui „singurătatea alergătorului de cursă lungă”, te-ai putea gândi la un spațiu/timp propice creației. Și nu-i deloc adevărat! Deși, o dată, o singură dată. Pe-atunci, lucrând la firma Elsaco din Botoșani (căreia — eu, boemul! — i-am înființat o filială la Constanța), îmi făceam ritualul sportiv dimineața, până să plec la galere. Mă sculam la ora 6, beam o cafea, fumam un Marlboro și plecam la alergat spre plajă. Stăteam la etajul 4. Coborând scările, mi-a venit un vers. Stop! Scot telefonul și-l notez… Până să ajung în parcul unde este City mall-ul acum, câteva minute, bombardament cu stihuri…

M-am așezat pe o bancă, am notat tot și, după ce s-a ridicat alarma aeriană, am renunțat la alergare, m-am întors acasă și am trecut revelația pe curat. A ieșit un poem care-mi place și astăzi, mai mult, îl știu și pe de rost, ceea ce rar mi se întâmplă. Ăsta-i (Viața Morgana): la aceeași masă/ stau îndoiala și încrederea —/ invitate d’ale mele/ ca de fiecare dată la ocazii/ împreună// beau din același pahar/ îndoiala — din jumătatea goală/ încrederea — din jumătatea plină/ mahmure amândouă/ bete — alcoolul din cuvinte// stau neliniștit la masă și eu/ și-amuțesc/ și-asurzesc/ cum se scrie comedia/ privesc/ până la ora închiderii// achit nota de plată/… apoi/ mă retrag — suspicios ca și voi/ în oglindă/ în colindă// în patul rece din noapte/ ca balerina/ de pe scenă când iese/ pe poante/ pâș-pâș// îmi zgârie ochii/ miopii/ acuș’/ stelele boante/ zorile toante.

R.Ș.: De ce poeți vă simțiți apropiat?

D.I.: Ei, întrebarea asta îmi merge direct la suflet, căci acolo își fac veacul și doi poeți de poeți, încă din tinerețea mea. Mai întâi cred că ușa le-a fost deschisă de decembrie, luna în care am venit pe lume, așadar cu conotații speciale asupra mea, apoi de poezia scrisă de fermecații de ei și de felul lor special de a respira pe lume ca poeți, ca poezie vie… M-am născut pe la mijlocul veacului XX/ în decembrie/ treizeci de ani după moartea divinului derbedeu/ Serghei Alexandrovici Esenin — poet rus… Am fost contemporan/ un an/ cu cel strivit de pasăre cu clonț de rubin/ Nicolae Labiș — poet român” (Viața Morgana). Serghei Esenin (3 octombrie 1895 — 28 decembrie 1925) și Nicolae Labiș (2 decembrie 1935 — 22 decembrie 1956), ei sunt sfinții mei! Stinși în decembrie amândoi, îi iubesc necondiționat, la pachet (personaj + operă), cu un plus pentru Labiș, născut chiar pe 2 decembrie, care este și ziua mea. La ei m-am gândit când am scris versul: un poet care se respectă moare de tânăr. Deci, pentru ce m-aș fi grăbit să scriu versuri, când poezia lor era sădită în mine și mă tot alăpta?! Oricum n-o puteam face mai bine.

De ce alți poeți mă simt apropiat?! Mai mult decât pe poeți, iubesc poezia! Dacă-mi place un poem, nu contează cât de cunoscut/anonim este poetul care l-a scris, sunt la fel de fericit. Mă dau în vânt după versurile tari, memorabile, și-n special după formulările originale. Nu prețuiesc cine știe ce poezia care, după ce am citit-o, nu m-a dărâmat niciun vers… Mă evapor după citirea unui poem structurat perfect, nimic în plus, nimic în minus. Nu-mi plac poeții care se cred buricul pământului și stuchesc împrăștiat. Nu-i înțeleg (și nici nu-i cred) pe cei care declară, cu emfază, că scriu pentru ei înșiși, nu pentru cititori. Îmi plac poeții care tac și lasă poezia lor să vorbească. Se scrie foarte multă poezie de calitate în România, dar nu-mi place deloc lumea celor care o cultivă (critici + poeți). Scindați pe generații și clici, își ponegresc reciproc valoarea, până la negare totală. Amuzându-mă, uneori îmi vine să spun: patria poeziei noastre este foarte frumoasă, păcat că-i locuită. N-am învățat să mor, la tinerețe, ca Eminescu, mă-nchin acum la el ca la icoane. Primul poet care m-a (în)dopat cu poezie a fost George Coșbuc. Mai târziu, când am aflat că a tradus Divina Comedie a lui Dante, mi-am țesut ițari și cămașă tradițională din firele lui de tort. Pe Mircea Dinescu — cel tânăr, domnule, exilatul pe-o boabă de piper, nu cel de-acum, bucătarul specializat în poezie la proțap — l-am trecut mereu în pomelnice. Mă legăn (legănam) pe pânza de păianjen a poeziei cu (dintre cei plecați): George Bacovia,  Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Leonid Dimov, Alexandru Mușina, Ioanid Romanescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, George Vasilievici, Geo Bogza etc. Nu-i simt lipsa lui Adrian Păunescu. Dintre contemporani, cu: Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu (Levantul, de trei ori!), Șerban Foarță, Ioan S. Pop, Nora Iuga, Florin Iaru, Octavian Soviany, Nichita Danilov (pe vechi!) etc… Recent, mă atrage un nu știu cum ș-un nu știu ce la… Robert Șerban. Svetlana Cârstean, Radu Vancu, Marta Petreu, V. Leac, Livia Roșca, Dan Sociu, Mugur Grosu, Stoian G Bogdan, Anastasia Gavrilovici nu-mi sunt nici ei foarte departe de leagăn… Și, ca un final de simfonie: Federico Garcia Lorca, Jorge Luis Borges și Odysseas Elytis. Iar cei pe care i-am uitat, iertare, îmi sunt la fel de dragi!

R.Ș.: Fratele dumneavoastră, Constantin Iftime, e scriitor. Locuiți în orașe diferite (el, în București), dar sunt curios dacă vă confruntați pe terenul literaturii.

D.I.: Întrucât fratele mijlociu — Costică, cum îi spunem cei din familie — a bătut la porțile literaturii (și i s-a deschis!) încă din școala generală, era cu neputință ca așa o rara avis să nu influențeze și traiectoria păpădiei mele prin această lume specială. Îmi amintesc că, la tinerețe, multe din întâlnirile noastre se petreceau sub aceeași regie: el îmi vorbea despre-ale scrisului/scriitorilor toată noaptea, iar eu ascultam și umpleam, fără număr, pahare… Aia, da, era boemie! De altfel, primele reviste literare sau cărți de poezie am început să le caut (și să le citesc!) încă din liceu, bulversat fiind de fratele meu, deja literatul. Povestea a mers mai departe (de-atunci și până-n zilele noastre — încă se scrie!), cu modificările regizorale impuse de vremuri, vârste, capricii, metehne. Se înțelege că, pe măsură ce mi-au crescut aripile, am început să mă înfoi și eu în pene și să deschid pliscul. Timid — la început, năvalnic — în cele din urmă(!). Restul e… magie!

R.Ș.: Celălalt frate al dumneavoastră, Valeriu Iftime, este patronul echipei de fotbal FC Botoșani. Țineți cu Farul Constanța?

D.I.: Exclus! Doar FC Botoșani! Aș putea să iubesc mai multe femei în același timp, dar o singută echipă de fotbal. Repet: FC Botoșani! Valeriu, un om serios, plin de umor de calitate. Când ne vedem, râdem continuu — din pricini banale, de regulă, evitând… problemele fundamentale ale umanității (politica, afacerile, fotbalul, globalizarea, resetarea etc…). Se mai întâmplă, firește, să cădem și-n melancolii familiale. Îmi place tot ce-a făcut la viața lui. O minune de frate, cel mai fidel cititor al meu (de departe!), care, nu de puține ori, prin încurajările frățești, mă face să mă pipăi și să urlu: Da, sunt poet! Are o influență magnetică asupra mea, îmi reorientează liniile de forță. Pentru ultima carte, cel puțin, Cu îngerul la vedere, îi sunt recunoscător cap-coadă. El m-a împins s-o duc la bun sfârșit, împreună i-am găsit titlul, s-a ocupat și de… factură. Iar într-o conjunctură specială a vieții mele — evident, cu totul întâmplător, a câta oară? — mi-a fost și… antepețitorul meu.

Era-n iulie ’82… Cu câteva luni înainte (februarie/martie), tocmai scăpasem teafăr dintr-o încăierare subacvatică, pe viață și pe moarte, cu apele tulburi și reci ale Oltului, la barajul Turnu — undeva aproape de mănăstirea Cozia. Chiar îmi amintesc că întâmplarea respectivă a provocat ceva emoție și-n zonă. Dovada am auzit-o la… vecernie, în restaurantul hotelului unde locuiam, când formația care cânta acolo mi-a și dedicat o baladă: „un scafandru din Constanța/ azi era să-și piardă viața/ sub apele Oltului/ vai de tinerețea lui…” (E posibil ca acea încercare să-mi fi provocat, mult mai târziu, zicerea: „nu prea cred în viața de apoi, dar, recunosc, îmi cam surâde ideea”).

R.Ș.: Are vreo legătură sportul cu literatura?

D.I.: Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc… la ale mele, spun are!,cu asupra de măsură. Pe mine, cele două aripi care mă susțin în plutire pe lumea asta sunt sportul și literatura/poezia. Una fără cealaltă n-ar face față. Loc pentru mai multe n-am. Dar nu scriu… pe fugă! Desigur, mă îndoiesc că făcând sport scrii mai bine sau devii mai talentat. Dar, cu siguranță, o faci altfel, ești alt om/poet. Sportul îți tonifică psihicul, te scoate din lehamite, din acreală, din melancolie stearpă și, dacă e cazul, chiar din stări depresive. Nu mai îngenunchezi prea des, păstrând momente de reculegere clipei, ci, dimpotrivă, savurezi mai des firimituri de fericire — fie și chimică, așa cum îi spun eu (serotonină, dopamină, endorfine), dar rudă apropiată cu originalul.

În Grecia Antică, manifestările din cadrul Jocurilor Olimpice aveau un caracter complex, cuprindeau probe menite să încununeze atât pe cei cu calități fizice deosebite, cât și pe cei dotați cu aptitudini muzicale sau poetice. Câștigătorii erau premiați și respectați ca niște eroi. Primul Comitet Internațional Olimpic, constituit în anul 1895, l-a avut ca președinte pe poetul grec Demetrius Vikelas. În perioada preolimpică se făceau manifestări sportive, culturale și religioase, reunind atleți, artiști și pelerini din toate regiunile locuite de populația de limbă și cultură grecească. Ei, dacă oamenii aceia credeau în legătura dintre sport și literatură, de ce n-am face-o și noi, astăzi? Mulți mari literați au scris despre sport sau chiar l-au practicat, la nivel amator sau chiar profesionist.

R.Ș.: Dacă ați participa la o antologie de poezie universală, ce poezie ați alege, din ceea ce ați scris până acum?

D.I.: V-am citit multe interviuri cu întrebarea asta și, chiar dacă de fiecare dată mi s-a părut inspirată, haioasă, astăzi aș fi preferat să n-o aud… V-aș răspunde ca Moromete, când i se cere să plătească fonciirea: N-am!… De unde să aleg eu, poet sărac, o poezie demnă de așa antologie?! Dar, pentru că-n cazul ăsta n-am încotro, cu plecăciune, fie:

vinul roșu din prăbușirea zilei

la micul dejun nu-mi mai serviți

certitudini…

lăsați-mă cu cuțitul în spate înfipt

cu zorii vestitori, cu răsăritul de soare

să tot alunec pe pereții oblici din bucătărie

de-a călare pe felii mucegăite de pâine

pe platitudini

nu-mi pregătiți pentru prânz

planuri…

turnați-mi în pahare apă cu valuri

inimi albastre în farfuria adâncă

patimi înăbușite poftesc, salate de cuvinte

și-un turn pe-un țărm îndepărtat

în loc de prăjitură…

cu flamuri

nu vreau concluzii la cină

serviți-mă doar cu un boț de amurg

nu-mi mai place adevărul însângerat

din tava argintarului…

vinul roșu din prăbușirea zilei

la schimb / ay-ay / ce grav aș savura

o porție dublă de iluminare

în taină

cu ceva alcooluri din aerul tare

distilate în tihnă… perfuzii

1 de 5