Mă bucur să am alături de mine un personaj pe care nu m-aș feri să îl cataloghez drept interesant, charismatic, fascinant, care are legături multe și importante cu Banatul. Este vorba de Daniel Prunaru, bas-bariton la Opera din Arizona.

— Recent, ai fost la Opera din Iași, iată-te acum la Timișoara, încântând melomanii locali, români, cu opere interesante, spectacole minunate. În același timp, interesat de Timișoara și interesat de Capitala Culturală care bate la ușa Timișoarei și, de ce nu?, interesat de posibile colaborări cu orașul de pe Bega.

Daniel, mă bucur să ne întâlnim în cadrul interviurilor „Banatul Azi”. Aș vrea să înceapă acest dialog cu anii tăi tineri. Ai o istorie foarte interesantă. Ai plecat din România în vara lui 1987, practic ai fugit, ai trecut Dunărea înot pentru că ți-ai dorit libertate. Între timp, ai ajuns în marea democrație americană. Și de aici te las pe tine să faci un mic excurs prin trecutul tău — unul, realmente, fabulos!

— O.K! Să începem cu începutul! Numele meu este Daniel Prunaru și în anul 1986 am încercat să intru în Filarmonica din Arad plecând de la Craiova, de unde sunt. Cel care m-a audiat (acolo) mi-a spus că am voce frumoasă, dar că trebuie să vin și anul următor la o audiție.

Nu am vrut să mai aștept și am urcat în tren. Circumstanțele m-au ajutat în așa fel încât să ajung la Filarmonica din Arad. Plecasem cu gândul să fug din țară, dar, pentru că Filarmonica din Arad a văzut în mine un potențial bun, am renunțat la ideea de a părăsi România prin fugă și am mai stat un sezon, din 1986 până în 1987, la Filarmonica din Arad. În 1987, într-adevăr, mi-am pus planul în funcțiune. Și anume, să părăsesc România, din mai multe considerente, pe care pur și simplu nu are rost să le înșirui aici. Dacă cine vrea să știe mai multe, mă poate contacta.

Deci, am revenit în Craiova și de acolo am luat un tren marfar. Când am ajuns în dreptul Porților de Fier (la lacul de acumulare al barajului Porțile de Fier 1), am sărit din tren, deși avea o viteză destul de însemnată. Și am așteptat acolo să treacă patrula. Nu a trecut nicio patrulă în timpul respectiv și, destul de târziu, pe la zece seara, mi-am dat drumul în apă ca să înot foarte încet. Fiind în apă, la un moment dat am auzit gălăgie, m-am uitat înspre baraj. Venea patrula, pe care o așteptam de foarte mult timp. M-am rugat la Dumnezeu să nu fiu nevăzut de ei. Lucru care s-a și întâmplat. Într-un târziu am ajuns pe partea cealaltă, pe malul sârbesc, pe la miezul nopții. Am dorit să ajung în Italia, știind că sârbii îi dădeau pe români înapoi. Am oprit o mașină mare în miezul nopții. Era un autobuz de pasageri. M-au luat și m-au dus la grănicerii sârbi. Planurile mele s-au ruinat în acel moment. Am știut că voi ajunge din nou în România. M-au luat, m-au dus în seara respectivă la Kladovo (un orășel de la granița cu România). Acolo, a doua zi, mi-au spus că trebuie să fac 20 de zile pentru că…

„De ce ? Nu am omorât pe nimeni! Nu am furat nimic.” „Pentru că pur și simplu nu ai acte. Așa e legea noastră”.

Am spus că nu accept și nu semnez pentru că, dacă oricum voi fi dus în România, măcar acolo voi face tot pachetul (de pedepse). Traducătoarea mi-a spus: „Daniel, uită-te cum arăți. Trebuie să mergi la spital!”

Aveam un hematom mare pe partea stângă, de la săritura din tren, și încă o rană neînchegată la coaste. Am semnat și am ajuns la Negotin. Era de fapt o casă și nu arăta deloc ca o pușcărie.

În prima zi când am ajuns acolo, m-a văzut comandorul, sau ce era individual care era șef mai mare pe acolo, direct: „Ce este asta? Barbă? O dam jos!” „Nu se poate.” „De ce?”„Artist sunt!” „Ce fel de artist? „Păi uite, așa și așa. Cânt.” „Cântă ceva, să văd. Pevaj neșto.”

Știam ceva în engleză și am început să cânt. Refrenul spunea am așa: „Sing my soul…”

„Atunci păstrează barba.” (Omul a fost foarte încântat!) „Mulțumesc!”

În fiecare zi a trebuit să merg la spital să-mi facă penicilină, timp de 15 zile. În a 19-a zi mă trezesc mai devreme fiindcă „trebuie să merg.” „Unde? În România?” „Nu! Și vreau să-ți spun că-ți voi duce dorul. Mi-ai plăcut”. În fiecare zi mă chema și spunea „Pavaroti, Dođi ovamo. Pevaj”. Îi plăcea muzica. Am avut noroc mare. Și am avut așa, cum să spun, un anumit statut acolo, în așa-zisa pușcărie. Mi-a părut rău că am plecat. M-am simțit foarte bine în pușcăria respectivă. Mi-am urmat cursul. M-au dus la Padinska Skela, chiar lângă Beograd. Era un loc sponsorizat de Națiunile Unite. De acolo, în fiecare zi de luni, miercuri și vineri venea autobuzul să îi ia pe cei care au fost refuzați la interviurile Națiunilor Unite. Când am mers să-mi iau actele m-au întrebat pentru ce țară optez. Sigur că am vrut în Statele Unite. „Păi nu se poate. Ronald Regan acum nu acceptă migranți.”

Am întrebat care sunt opțiunile celelalte. Mai erau Suedia, Canada și Australia. Păi eu îmi ziceam că Suedia e lângă comuniști. Dacă mă află ăștia, mă omoară! S-au întâmplat multe. (Râde cu poftă — n.r.). Cum au încercat și cu Pacepa, dar nu l-au găsit că și-a schimbat configurația facială. Apoi, Canada e la Polul Nord și nu-mi place frigul, iar Australia e pe altă planetă (pentru mine), e prea departe. Am mai spus: „Ori Statele Unite, ori România!” „Ești nebun! Ai curaj!”

Și așa am cucerit-o pe acea persoană pentru că, atunci când știam cuvintele în limba engleză, le dădeam în engleză. Când știam ceva în sârbește, le dădeam în sârbește. Când nu înțelegem nimic, o dădeam pe românește. Era un amalgam. Era o salată frumoasă. Doamnei încă nu i-am cântat. „Uite, îți dau pentru Statele Unite, dar ćuti bre!” Adică: „cumpără gura închisă, te rog frumos!” M-am dus și am completat formularele.

Vine clipa interviului, după două-trei zile de așteptare.

„De ce ai plecat din țară?” „Erau cozi mari la magazine.” Și altele, destule, nu le mai enumăr că le știți. Eu eram conștient că trebuie să vorbesc cât mai mult, să nu mă opresc. Când am terminat tot de zis, mă întreabă: „Cartofi ai avut? Fasole? Ceapă ai avut?” „Da, am avut!” Uite, ăia din Africa nu au așa ceva.” „Sunt creștin.” „Ăsta e cuvântul magic. Toată lumea spune că e creștină ca să treacă mai departe, mi-a replicat. Hai să vedem ce știi?”

Am început să-i spun despre Biblie, cum e împărțită în Vechiul Testament și Noul Testament etc., etc. Am intrat în Noul Testament și am început să povestesc despre Isus Hristos tot ce știam că a făcut. Atunci a spus: „Stop”. Eram foarte crispat și tensionat. „Ce s-a întâmplat?” „Sunt ateu”, mi-a răspuns. Când am auzit, m-am relaxat și am zis: „Nu cred. Ca să veniți pe planeta asta, ați fost teistă, ați crezut în ceva. Apoi, anturajele, facultățile v-au dus către a nu mai crede în nimic. Nu vă condamn”, i-am replicat. „Bine, bine, am scris aici tot ce am vorbit și le duc la Națiunile Unite, dar vă spun din start că am aici oameni cu probleme politice, creștine, cu tipărituri biblice ce au venit din România. Nu te văd bine.”

Am spus mulțumesc și am plecat. Mi-am zis: „Doamne, ce aș avea nevoie acum e America, dacă e să fie România, asta e, dar aș vrea să am pace. Să pot să trec peste aceste două zile până aflu răspunsul, să nu fiu tensionat. Trec două zile, trec patru, nimic. A cincea zi mă cheamă. Colegii de cameră îmi spun: „România scrie pe fruntea ta!”. „Asta e. Am ritm. Dar știți ceva? Vine 23 August , e după colț. Eram în iulie atunci (17-18-20, dacă nu mă înșel). Vine 23 August, sunt la prima abatere, Ceaușescu mai dă un decret. Dar și când ies pe poarta de la Popa Șapcă, în secunda întâi direct în Italia ajung sau în Austria. Nici nu mă mai opresc la Craiova.”

Nu-mi vine să cred nici acum! Intru în cabinetul ei și zic că sunt că sunt gata să merg în România. „Uite care e situația, aici e ID-ul tău. Nu mai întreba cum l-ai obținut. Dar mai avem o problemă. Următorul care vine să-i interogheze pe românii tăi are nevoie de un traducător. Văd că te descurci cu engleza. Ai vrea să fii translator?” „Cu cât mă plătiți?” „O! Gata, deja ești american. Acum vrei și bani!”

Am rămas acolo translator și așteptam momentul să mă cheme ambasada americană. Am ajuns la ambasadă cu vreo 45 de minute mai devreme și am văzut câțiva prieteni pe care-i cunoșteam. Mi-am zis că e casă de priveghi. I-am întrebat de ce sunt așa de supărați, crispați. Toți! Toți au fost respinși. Și ce se întâmplă după? Te duci în Canada, Suedia sau Australia. Vine și rândul meu să intru. O doamnă mare (parcă o văd și acum) mă întreabă de ce vreau să merg în America.

Am spus că vreau să studiez muzica, vreau să fiu liber, libertate de exprimare etc. „Pe cine ai acolo?” Dacă minți, ăștia te află. Nu e bine să spui că nu ai pe nimeni. Dar totuși spun că nu am pe nimeni. „Și ce ai vrea să faci în America?” Am povestit că înainte să plec din România m-am întâlnit cu un dirijor și foarte repede mi-a pus în mână o carte de vizită. Am scos cartea de vizită și am spus că acolo vreau să ajung. „O! La Liberty University din Virginia? La Jerry Falwell, fondatorul universității? E consilierul lui Ronald Regan. Ce vrei să studiezi acolo?” „Muzica.” „Ce instrument?” „Instrumentul natural lăsat de Dumnezeu, vocea!” „Dar voce ai? Ia cântă ceva!”

Am început să-i dau cu cântarea mea. La ultima acută mi-a spus: „Welcome to America!”

Am ieșit afară și toți m-au întrebat: „Ce ai făcut?” „Am luat permisul.” „Și ce ai cântat?” „Ce nu puteți să cântați!”

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau un telefon de la o centrală (că atunci era cu centrale), ca să vorbesc cu mama. „Mamă, am o veste bună, de azi sunt american!” „Și eu am o veste, dar nu așa de bună. Au venit băieții de la… și m-au întrebat unde ești. Chiar, cum ai izbândit, că nu ai spus la nimeni ce ai de gând să faci…”

Mi-a fost frică chiar și părinților să le spun ce voi face. Ei, probabil, mi-ar fi pus bețe în roate. Știau că e moarte sigură. Pe timpuri, cine hotăra să fugă din țară avea șanse foarte mari să fie prins sau chiar omorât. Erau șanse foarte mici să treci.

— Daniel, înțeleg că ai avut probleme cu băieții de la Securitate, chiar și acolo, în fosta Iugoslavie.

— Să vă spun un secret. Că de-aia e secret, ca să-l afle toată lumea! La pușcăria din Negotin, unde am fost mai devreme, erau infiltrați securiști (asta nu prea se știe) care se lăsau prinși de sârbi pentru a fi printre noi în pușcărie. Stăteau între noi, la masă sau pe jos, și puneau întrebări. „Dar tu pe unde ai fugit? Cum ai făcut?” S-a aflat. „Nu mai spuneți nimic pentru că s-au infiltrat printre noi, mi-a transmis. Când sunt prinși, le dau răspunsuri aiurea ofițerilor sârbi, ca să fie trimiși înapoi. Ca, mai apoi, să transmită Securității tot ce-au aflat despre noi.

Am mai avut un alt interviu, tot în perioada aceea, în pușcărie, cu doi sârbi. Către final, m-a întrebat dacă știu unde sunt depozite de armament prin Banat. Le-am spus că generația mea este acum în armată, dar eu nu am făcut armata. Aveam 19 ani și am contraatacat. „Dar voi știți?” Au început să zâmbească. „Dacă îi spunem, știe că nu îl mai dăm înapoi. Dacă nu îi spunem, la fel, va ști că îl dăm înapoi”.

— Bun! Ai ajuns, în 1988, în Statele Unite…

— Vreau să mai specific doar, apropo de vizita securiștilor, că mama mea le-a spus: „Nu știu unde este”, și acei doi oameni i-au răspuns mamei: „Dacă nu știți unde este, vă spunem noi ce este. Este trădător de țară!”. Așa eram numiți, pe timpul acela, noi, care fugeam: „trădători de țară”.

— Trebuie specificat cu putere lucrul acesta, pentru tinerii care ne urmăresc, pentru că nu mai știu, astăzi, să prețuiască valoarea extraordinară de importantă care este libertatea.

— Ai dreptate! Dar să revin la securiști! I-au transmis, textual, mamei că „de astăzi nu mai lucrezi la bancă”. Mama mea lucra la Banca Centrală din Craiova, unde veneau toate magazinele din oraș să depună banii. Și de acolo trebuia să-i ducă la CEC sau unde era banca respectivă. Au dat-o afară, practic, din acea zi. Atunci câștiga în jur de 5.000 de lei, cam 100 de dolari (pe când era 50 de lei dolarul). Eu, când am fugit din țară, de fapt cu puține zile înainte — am spus că lucram la Filarmonica din Arad —, am cumpărat 100 de dolari și 40.000 de dinari. Pentru aceia care azi nu au habar cum era pe atunci, vreau să le amintesc că, pentru deținerea de valută, dacă erai prins pe timpul lui Ceaușescu, indiferent ce valoare era, chiar și forinți sau dinari, făceai doi ani de pușcărie.

Atunci dinarii i-am pus în ceva de plastic și apoi într-un tub de ketchup (sos de roșii i se spunea pe atunci), pe care l-am închis ca să nu fiu descoperit în caz că mă prind. Iar dolarii, înveliți într-o foiță, i-am băgat într-o carioca veche și cu burete în spate. Când am ajuns de la spital am întrebat unde e tubul cu sos de roșii. „Uite, acolo, e de mâncare. Ăla al tău era vechi și l-am aruncat”. Dar l-am recuperat și, pur și simplu, s-au închinat când au văzut unde erau puși banii lor.

Să revenim la mama. Cum spuneam, au dat-o afară imediat după fuga mea. I-am spus mamei că, în loc de 5.000 de lei, îi trimit eu măcar 100 de dolari pe lună. M-am ținut de cuvânt și i-am trimis și bani, și pachete cu diverse bunuri.

— Și ajungeau pachetele? Că uneori intrau în ele băieții de la Securitate, să vadă ce trimit românii de afară rudelor rămase în superba Românie socialistă!

— Am trimis ceva din Iugoslavia într-un plic. Era un act interesant și l-am pus în folie de aluminiu, ca să nu se vadă. Nu a mai ajuns plicul! Iar cu pachetele, era în America, în anii 1980, în California, un ziar care anunța că distribuie pachete gata făcute. Doar trebuiau trimiși banii și automat plecau pachetele. Existau în România, pe vremurile alea, shop-uri și case de comandă. Prin ele ajungeau multe din ce trimiteam noi de afară. De fapt, păreau trimise din România și ajungeau la destinatar. Ei nu vedeau valuta.

— Și mama ta, din clipa aceea, a mai putut să se angajeze pe undeva? Sau a rămas fără serviciu?

— I-au dat o jumătate de normă în comerț, la un magazin de haine, ca să iasă la pensie.

— Iar tatăl tău? Cu el s-a întâmplat ceva rău după fuga ta din țară?

—  Tatăl meu trăia pe atunci, dar el părăsise România mult înaintea mea. Când le-am spus celor din lagăr de tata, m-au întrebat de ce nu merg în Germania, la el. Puteau să mă trimită a doua zi direct. Așa, a trebuit să aștept în Iugoslavia șase luni pentru sponsorizări. Le-am răspuns că nu prea ținem legătura. Cu câțiva ani în urmă a decedat (în 2018). L-am înmormântat la Constanța, de unde era.

Am ajuns în America și prima dată am debarcat în statul Idaho, de care nici nu auzisem. M-am uitat pe hartă să văd pe unde e. Când am ajuns prima dată în Twin Poles/Idaho, am cerut de la cei care m-au sponsorizat să mă ducă să văd centrul orașului. „Vreau să văd centrul orașului.” Și nu au înțeles ce vreau. Într-un final, cineva a înțeles că vreau să văd downtown-ul (eu nu cunoșteam termenii). Până atunci văzusem, în fiecare sâmbătă seara, serialul Dallas, cu JR, cu Sue Ellen, cu Pamela. Genericul era cu zgârie-norii din Dallas. Pentru mine, America însemna zgârie-norii din centru. Când m-au dus în centrul micului oraș, mi-a fost dat să văd că cele mai mari clădiri aveau trei-patru etaje!

După două luni de America, primesc un telefon din Chicago. Am sosit în 11 ianuarie 1988 și în 15 martie primesc un telefon din Chicago. Eu, în lagăr, îi dirijasem pe toți românașii care ne strângeam la biserici. Cineva a spus: „Eu știu pe cineva care se conduce. Hai să-l aducem. M-au găsit și gata: „Hai la Chicago!”. Eu, nu și nu, că acolo e Al Capone. Nu că ar fi murit de mult! Dar am răspuns că poate au mai rămas ceva rude după el. Era tare frig pe acolo. Cam ca la Timișoara, ca să nu zic ca la Suceava.

Apropo, am fost să cânt la Iași și am plecat cu niște pantofi subțiri și îmbrăcat cam sumar. M-a prins zăpada în Suceava. Trebuia să cânt peste două zile. Dacă mai vrei să vezi zăpadă în România, trebuie să mergi în Bucovina.

Și am ajuns la Chicago, și acolo, la fel. Vreau să văd downtown-ul. E incredibil ce poți să vezi. A fost frumos.

Trebuia să fac ceva în America. M-am înscris la o școală de asistenți medicali. Am terminat-o, apoi am lucrat într-un spital, la recoltat de sânge. Am ajuns la o adunare de români. La o convenție unde veneau mulți români din Chicago, Detroit și Cleveland. Acolo am trimis un bilețel că aș vrea să cânt un solo. Cel ce m-a auzit m-a întrebat ce fac, cu ce mă ocup. Am răspuns că trag sânge din venă! M-a chemat a doua zi la el la birou. Se numea doctor Iosif Tzon și i-am povestit cu lux de amănunte ce v-am spus mai devreme. M-a întrebat dacă vreau să studiez vocea. „Ăsta e obiectivul meu numărul unu în viață”. „Am un prieten care are o facultate, dar nu e aici, în Chicago. Este în Virginia”. „Nu aș prea vrea, am răspuns. Că americanii ăștia sunt cam ciudați. Și ambasada americană mi-a spus la fel. Cum o să plătesc școlile? Am făcut școala medicală și am plătit 5.000 de dolari, care erau bani grei, atunci, în 1988. Cam de zece ori suma de acum (cu inflația). Dar avantajul e că am luat împrumut de la guvern și am plătit cu țârâita. Deja aveam o datorie.

„Dar știi că, dacă mergi la facultate, banii vor îngheța atât timp cât ești la școală. După aia, mai ai șase luni și abia apoi începi să plătești”. „Cum se numește facultatea? Liberty University din Virginia?” Și scot cartea de vizită. La mirarea lui că am așa o carte de vizită, am spus că „it’s a long story”. Dar mă împachetez și, în august 1989, eram student la Liberty University.

Ca o paranteză. Acolo aveam un curs unde ne-au spus să scriem pe o pagină ceva important despre noi. Eu nu vorbeam pe atunci engleza pe care o vorbesc astăzi. Am pus titlul, destul de horror, „Why am I down”, adică „De ce vreau să mă sinucid”. Am vrut să spun: „De ce am plecat din țară”. Când au citit așa un titlu, a dispărut curiozitatea! „Hai să citim lucrarea ăstuia.” Am scris într-o pagină ce am spus aici. Și am ajuns în fața cui? A lui Jerry Falwell, consilierul lui Ronald Regan! Exact cum stăm noi acum, așa am fost cu el, față în față!

Apoi am ajuns și la televiziunea lor, care era de audiență națională: am și cântat acolo. Și așa a început ascensiunea mea artistică. Am terminat facultatea în Virginia și am ajuns înapoi în Chicago. În 1995 m-am înscris și la master.

— Aveai deja specializarea de bas?

— Se spune Vocal Performance (în românește: secția de canto), iar, ca tip de voce, eram bas atunci. M-am înscris la master și am dat și audiție la Opera din Chicago. Pentru cine nu cunoaște — trebuie să spun — este imediat după Metropolitan Opera din New York. Metropolitanul are cam 3.600 de locuri, iar la Chicago sala are 3.200. Și acolo cânți fără microfon pe scenă! Acolo e „the voice” plus acustica.

Am fost acum la Iași. Scena e cam mică și sala e ok. Dar acustica e cam… O comparam cu cea de unde veneam eu. „Mai e imposibil așa ceva?!”. Cum spuneam, am cântat un an la Filarmonica din Arad. Se spune că acea sală e una dintre cele mai bune din Europa ca acustică. Se poate!

Așa am ajuns înapoi în Chicago. Doi ani am studiat masterul tot la Vocal Performance (canto). Am cântat cu Opera din Chicago. Apoi, mai departe, la Huston, Virginia… Am luat America la pas. Dar nu am neglijat România.

Primul meu contact cu România, după fuga în America, a fost în anul 2000, când am venit aici. De fapt, dădusem audiție la New York, în fața unor impresari.

„Domnule, ne place. Dar ce roluri ai?” „Numai ce am terminat facultățile și abia încep.” „Du-te și învață roluri și apoi vii la noi.”

Atunci, o întrebare: „Unde să mă duc, ce să aleg între Italia și România?” Limba italiană o bâjbâi. Măcar în România știu limba. Am venit la Cluj. Lucram cu cineva numai repertorii. Două, trei roluri, să învăț. Într-o zi, îmi spune doamnă respectivă că e o audiție la Opera din Cluj. Eu nu am venit în România să cânt. Am venit să „fur” roluri și să plec. Dar ce am de pierdut? M-am dus și am luat concursul. Era, atunci, director al Operei domnul Sbârcea. Pentru introducere mi-a dat „Trubadurul”. Am început să studiez rolul. După ce am făcut rolul ăsta, un tenor mi-a spus că îi place cum cânt, că am charismă și tot ce trebuie și m-a întrebat dacă nu vreau să mai cânt și în altă parte. A dat niște telefoane la Constanța (că așa erau vremurile). Am ajuns și la Constanța, am mai ajuns și la Craiova. Colaboram cu cele trei opere. Dar care era scopul meu? Eu am vrut să cânt la New York! Dar era prea frumos aici (în țară). Mă trăgea ața națională.

Cineva din cor mi-a spus că se vede ceva deosebit la mine. Pentru că eu întotdeauna am țintit scene mari, cu oameni mari. Când am fost mic, am vrut să învăț de la cei mari. Nu mi-a plăcut să mă dau eu mare, ci să nu am de la cine să învăț. Asta m-a ajutat foarte mult.

În America este un sistem de acest tip. Săli de operă de tip A, B sau C și așa mai departe, în funcție de buget. Chicago, New York, Huston, Miami, San Francisco, Los Angeles sunt de tip A. Apoi vin cele de tip B și C. Am cântat în țară, apoi m-am întors în State. Am ajuns și la Huston, unde am cântat la opera de acolo. Seara aveam repetitii și spectacolele, iar ziua predam la un colegiu (Lone Star College) din Hustron. Vreme de trei ani am predat două cursuri, dintre care și canto, bineînțeles. Asta este viața mea, în mare.

Nu vi le spun pe toate acum!

(Scena cu care se încheie interviul îl are în prim-plan, firește, pe bas-baritonul Daniel Prunaru râzând, pe cât de zgomotos, pe atât de molipsitor! — n.r.).

1 de 7