Continuăm poveștile despre așezarea Alibunar și localitățile in jur din sudul Voivodine unde încă viețuiește o puternică comunitate românească.
Deși în zilele noastre satele in sudul Voivodinei duc un trai destul de liniștit departe de tumultul marilor orașe lucrurile nu au stat deloc așa de-a lungul ultimelor veacuri. Teritoriul din apropierea Dunării de pe malul nordic a fost veșnic râvnit de marile puteri din cauza avantajelor strategice importante. Imperiul Habsburgic dorea să-și întărească poziția iar otomani nu erau deloc mulțumiți de pierderile teritoriale.

În războaiele purtate între Habsburgi și Imperiul otoman la sfârșitul secolului al XVIII-lea Alibunarul a avut un rol însemnat. Ambele părți beligerante au căutat să folosească localitatea ca loc de concentrare a trupelor și de operațiuni militare.
În războiul cu turcii din anul 1787 trupele austrice au fost nevoite să se retragă. În septembrie 1788 turcii concentreazã în tabăra de la Alibunar între 700-800 de ostași; aceștia aveau misiunea să se îndrepte spre Timișoara ca să procure alimente, dar să asigure și controlul asupra Vârșețului. Împotriva acestei cete turcești a fost trimisă o unitate de cavalerie imperială astfel că la Bârzava s-a petrecut o luptã aprigă și înverșunată.

La începutul lui octombrie 1788 turcii au fost respinși din Alibunar către canalul de la Sân-Ianăș. În lupta care s-a purtat între Sân-Mihai și Sân-Ianăș, în ziua de 10 octombrie oastea turcească a fost alungată până către șanțurile romane la nord de Alibunar. În urma acestor insuccese, turcii se retrag complet din Alibunar spre Dunăre. Orașul Panciova a fost recucerit. Pe la jumătatea lui aprilie 1789 la Alibunar a poposit un număr de 1.500 infanteriști din corpul de armată Reisky.
În urma acestor evenimente tumultoase atât Alibunarul cât și împrejurimile au fost pustiite și rămase cu mai puțini locuitori.
Cancelaria e la Viena a profitat de această situație și a colonizat cu germani aceste ținuturi. După retragerea turcilor din Banat, Alibunarul a fost locuit de români și sârbi. Germanii s-au așezat aici la sfârșitul secolului al XVIII-lea. O consemnare de epocă spune că prin anul 1804 erau 54 locuitori germani. Așa se face că în anul 1804 în Alibunar au mai fost colonizate 64 de familii germane în timp ce în apropiere de Alibunar a fost întemeiat satul Karlsdorf (Banatski Karlovac) la 1802. În Alibunar exista o filială a parohiei catolice din Karlsdorf.

În anul 1791, în urma rãzboaielor austro-turcești Alibunarul treptat s-a refãcut și s-a dezvoltat, astfel că în acel timp număra 3.302 de suflete, dintre care 3.085 de religie ortodoxă, iar 217 de religie catolicã (șvabi și maghiari).

Una in cele mai de seamă evenimente ce a schimbat fața vechiului continent a avut loc între anii 1848 și 1849. Revoluția pornită din Italia iar mai apoi Franța a cuprins sau a influențat decisiv cam toate statele și teritoriile de la acea vreme. Rămășițele sistemului feudal anarhic și anacronic ce încă mai dăinuiau în unele părți ale Europei după Revoluția franceză au primit o nouă lovitură. Burghezia tot mai puternică financiar orea să aibă un cuvât mai greu de spus în treburile statelor. Marile imperii scârțâiu din toate încheieturile, iar popoarele compăonente doreau o mai mare autonomie dacă nu chiar o rupere totală de conucrea centrală imperială.
Unele din cele mai lungi și mai sângeroase confruntări au avut loc în partea de est și de sud a împărăției austriece. Banatul, upă cum se știe nu a fost deloc ocolit de bătălii între diferitele armate ce se războiau.

Revoluția de la 1848-1849 și evenimentele legate de Alibunar
În timpul Revoluției din 1848-1849 Alibunarul a avut un rol strategic foarte important în primul rând datoritã poziției sale. Aici s-a organizat o tabără militară formată din 5.000 de soldați și șase tunuri, cu sarcina să se opună taberei de la Vârșeț, formată de guvernul revoluționar maghiar, care lupta pentru independență față de austrieci.
Când a izbucnit revoluția maghiară, la Karlovci s-a format un Comitet național de apărare, care a organizat trei corpuri de armată din voluntari sârbi și români. Un corp a fost trimis spre Vârșeț și Timișoara, iar altul către Biserica Albă. Drept loc de concentrare a fost ales Alibunarul. Interesant de menționat cã regimentul ilirico-banatic a fost trimis în Italia, cu toate că situația creată de răsculații maghiari a dictat ca acesta să rămână pe meleagurile Banatului de sud. Compania a III-a a acestui regiment, compusă în mare parte din grăniceri de origine din Alibunar, a plecat, în aprilie 1848, în Italia, casele lor rămânând drept pradă trupelor revoluționarilor maghiari.
Comitetul național central de la Karlovci a încredințat organizarea taberei de la Alibunar lui Dimitrie Stratimirović, care a reușit ca până în luna iunie să organizeze această fortărață. O parte dintre soldați au fost adãpostiți în casele alibunărenilor dar și în colibe (bordeie) construite la fața locului.
Atacul asupra Vârșețului, unde se aflau trupele revoluționare maghiare, nu a reușit și s-a soldat cu pierderi mari e ambele părți. De aceea tabăra de la Alibunar a fost întărită cu forțe noi recrutate din soldați, aparținând regimentului de la Petrovaradin. La fel, și guvernul revoluționar maghiar a concentrat la Vârșeț trupe însemnate ca să împiedice românii din părțile Banatului de munte să facă joncțiunea cu tabăra întărită de la Alibunar.

Hotărârile Congresului de la Karlovci
Congresul de la Karlovci a adoptat hotărârea prin care să se creeze un teritoriu național pentru populația sârbă din Austria cu denumirea de „Voivodina”. Drept capitală a Voivodinei, astfel gândite, a fost desemnat orașul Timișoara. Cu privire la români, congresul votează o moțiune de prietenie, precum și o proclamație „Către națiunea românească de la nația sârbească”.
Unul dintre participanții români a cerut mitropolitului Rajačić să admită alegerea unui mitropolit român și episcopi români în diecezele de Vârșeț și Timișoara. Rajačić a răspuns cã națiunea sârbească dorește emanciparea românilor de sub oricare jug, în sensul că pot să-și aleagă mitropolit din sângele lor, precum și ban român pentru Banatul timișan, cum au făcut sârbii pentru Voivodina.
În manifestul adoptat, Congresul a chemat românii să se unească cu sârbii pentru a lupta împotriva maghiarilor. Românilor însă nu li s-a recunoscut independența bisericească, în timp ce o mare parte a Banatului a fost încorporată în Voivodina; întreaga graniță militară, Torontalul și o mare parte din comitatul Timiș cu orașul Timișoara, de aceea românii bănățeni erau nemulțumiți. Conflictul dintre sârbii din Austria și revoluționarii maghiari s-a declanșat în urma Congresului. Sârbii s-au consolidat în câteva tabere, printre care și cea de la Alibunar, care a avut o poziție geografică deosebit de bună pentu apărare.

Luptele trupelor din Alibunar în cursul anului 1848
În ziua de 1 iulie 1848 din tabăra de la Alibunar a pornit o trupă de circa 9.000 de oameni neorganizați spre satul Sân-Mihai. Acestor trupe s-a alăturat și trupa de la Nicolinț sub conducerea cãpitanului Mihai Greoneanț. În apropiere de Sân-Mihai trupa din Alibunar se confruntă cu un corp de 300 ulani, care-i alungă respingând trupa venită din Alibunar în grădinile din apropierea satului. De aici trupa din tabăra Alibunar a început să tragă focuri și a atacat pe „ulani”. În urma acestei ciocniri trupa din Alibunar a pãtruns în Sân-Mihai, ulanii au fost învinși și s-au retras iar învingători au dat foc satului.
Populația din împrejurimile Vârșețului a considerat tot mai mult răsculații maghiari drept luptători împotriva dinastiei; locuitorii din Vlaicovăț s-au declarat pentru apărarea dinastiei de la Viena.
Dar situația nu avea să rămână așa. Revoluționarii maghiari au atacat satul Vlaicovăț ca fiind seiul loialiștilor. În urma acestui atac, trupa din Alibunar, în ziua de 11 iulie, a pornit împotriva Vârșețului. Întâlnind forțele colonelului Blomberg bine organizate, trupa din Alibunar s-a împrăștiat, iar mulți ostași au pierit din cauza căldurii sufocante și a extenuării. Cu acest prilej au fost prinși și conamnați la moarte de judecãtoria din Timișoara Stratimirović și Kojić, fiind spânzurați în ziua de 19 iulie. Colonelul Blomberg nu a continuat lupta nici urmărirea trupei din Alibunar, dat fiind că și-a dat seama că guvernul maghiar amenință și tronul. De aceea s-a hotărât să se reîntoarcă la armata imperială.

Pe la începutul lunii noiembrie 1848 tabăra militară din Alibunar este reorganizată de sârbi. Formațiunea a fost întărită de grăniceri veniți din Petrovaradin, astfel că în Alibunar se aflau patru batalioane de infanterie ce aveau doar opt tunuri.
La 30 noiembrie forțele maghiare sub conducerea lui Kiss Pal atacă din trei părți gruparea e forțe din Alibunar, însă fără succes astfel că revoluținarii unguri se retrag spre Vârșeț.
Începând cu 1 noiembrie 1848 trupele revoluționarilor maghiari au fost conduse de Damianics Ianos, care își propune drept scop principal distrugerea armatei sârbești din Alibunar. Trupele lui Damianics au fost așteptate în tranșeele de pe lângă șosea și din fața Alibunarului de armata condusă de Baraić. S-a dat o luptă înverșunată de trei ore, după care satul și întăriturile au fost ocupate, iar trupa lui Baraić este nevoită să se retragă opunând o rezistență exemplară.
Dinspre Sân-Mihai au înaintat companiile conduse de maiorul Gergely, care a trecut la atac fiind încurajat de apariția trupei lui Damianics în apropierea Alibunarului. Armata din lagărul de la Alibunar se retrage spre Satu-Nou, apărându-se în timpul retragerii cu baionetele.
Trupa lui Damianics a dat foc satului, soldații au pătruns în biserică și au ars toate matricolele și cărțile sfinte. Cu acest prilej au fost aduse mari stricăciuni clădirii ce a fost profanată transformând lăcașul de rugăciune în grajduri pentru caii armatei.

Lupta din Alibunar la 12 Decembrie 1848 sub comanda lui Ianos Damianics contra sârbilor din sudul Banatului a fost deasemena o încleștare cu efecte devastatoare. Sârbii au avut la dispoziție o armată mult mai numeroasă astfel încât maghiarii nu au putut rezista ofensivei puternice și permanente a sârbilor și s-au retras. Pierderile ungurilor răniți și morți au fost de circa 100 de oameni, iar a sârbilor 500 oameni.
Ca urmare a acestei bătălii fortăreața din Alibunar a fost nimicită total.
Armata lui Damianics a fost nevoită să se retragă din Vârșeț, în ianuarie 1849, deoarece corpul de armatã austro-sârb, sub conducerea generalului Todorović, a înaintat în urmărirea maghiarilor, venind din Panciova în ofensivă spre Alibunar și Vârșeț, zdrobind forțele revoluționare în retragere de sub comanda lui Damianics. La Alibunar a sosit o delegație de cetățeni din Vârșeț, care a dorit să grăbească armata austro-sârbă și „să scape populația din oraș de răsculații unguri”. Damianics cu trupele maghiare a pricinuit distrugeri în ținuturile din împrejurimile Alibunarului, dar și în localitate.

După cum se știe revoluționarul maghiar Damianics a fost condamnat la moarte prin spânzurare de Tribunalul de război și executat la Arad în lotul celor „13 generali” (martiri după istoriografia maghiară).
Mai trebuie spus că spre sfârșitul anului 1848 tabăra de militară sârbă din Alibunar a fost compusă din patru batalioane de grăniceri (3.000 de pedestrași) și 8 tunuri sub comanda lui Mihailo Jovanović. În preajma pregătirilor ofensivei sârbe, voievodul Stevan Šupljikac a atacat la Jarkovac armata revoluționară maghiară. În urma luptelor purtate în timpul nopții, detașamentele sârbești au fost alungate din Jarkovac și la Alibunar armata maghiarã, în 12 decembrie 1848, a înfrânt detașamentele voievodului Šupljikac.
Urmele distrugerilor de la Alibunar s-au putut vedea încă mulți ani după revoluție. Dar satul a renăscut și mai frumos în perioada de avânt economic ce a urmat.