Ziua de 9 august a constituit momentul culminant al unei efervescențe politice de excepție în Belarus datorită procesului electoral ce urma să-l desemneze pe președintele țării. Cu o continuitate de 26 de ani la putere, Alexander Lukașenko era departe de a renunța la mandatul pe care, speră, dimpotrivă, să-l dețină până ce fiul său, Nikolai, va fi suficient de bine pregătit să preia pârghiile puterii. Deocamdată, însă, imaginea de om puternic risca să-i fie știrbită de candidatura unor personalități poate nu cu șanse de a obține schimbarea de regim, însă având, fiecare, o imagine publică suficient de bine definită spre a pune întrebări grele establishment-ului și narațiunii despre liderul invincibil. Cum nici poziția sa internațională nu-l ajută, nici susținerea Kremlinului nu mai este ce a fost, Lukașenko avea puține soluții la problemele ce începuseră să se adune în mapă. Știa, însă, un lucru cert și l-a afirmat peste tot, de câte ori și-a creat ocazia: „Nimic nu va scăpa de sub control. Garantez acest lucru!”
Duminică seara, puțin după închiderea urnelor, rezultate ale unui (pretins) sondaj telefonic anunțau victoria sa cu 80% față de principala contracandidată, Svetlana Tihanovskaia, creditată, atunci, cu 7%. Imediat s-a dezlănțuit iadul, cu proteste violente înăbușite de forțele de poliție și de forțele speciale, cu oameni internați plini de sânge, cu declarații de o parte și de alta, cu incitări, arestări și fuga din țară a numeroși opozanți. Comunitatea occidentală a reacționat, deocamdată, cu cereri și avertismente, în timp ce câțiva lideri politici l-au felicitat pentru victorie, mai mult diplomatic decât din convingere. Deocamdată se numără voturile (?), în timp ce o lume, altfel amorțită în stereotipurile despre Belarus, descoperă că populația acestei țări nu are timp de concedii, lozinci și mulțumiri.
„Ultimul dictator al Europei”
Belarus-ul a primit în dar independența ca urmare a Acordurilor de la Belavezha (decembrie 1991), semnate de șefii celor trei state fondatoare ale Uniunii Sovietice — Rusia (Boris Elțîn), Ucraina (Leonid Kravciuc) și Belarus (Stanislav Șușkievici). Al patrulea actor, Federația Caucaziană, fusese desființată de Vladimir I. Lenin. Cei trei au decis denunțarea tratatului fondator și transformarea relațiilor lor în colaborare între trei state independente și suverane. Dincolo de numeroasele ajustări impuse de mersul evenimentelor, Belarus redevenea un stat liber, așa cum prevăzuse deja, în 1918, Tratatul de la Brest-Litovsk. Dar, după cum însuși președintele de atunci, S. Șușkievici, recunoștea, clasa politică nu era pregătită pentru asumarea noului rol, astfel că independența a fost mai curând contestată decât sărbătorită și asumată.
Nu este de mirare că, la primele alegeri din epoca post-sovietică, discursul opus a avut mai mult câștig de cauză și l-a instalat în fruntea statului pe Aleksander Lukașenko. La acea oră, propaganda anti-occidentală constituia un indiciu suficient pentru majoritatea votanților. Consecințele au fost devastatoare, dar oferă, pe larg, explicațiile pentru ceea ce s-a întâmplat în jurul alegerilor de duminică. Vom spune doar că președintele Șușkievici trăiește de mulți ani în Polonia, că numeroși tineri și mai puțin tineri au plecat fie în Rusia, fie în Polonia și țările baltice, acolo unde constituie deja grupuri compacte suficient de numeroase spre a determina organizarea unor linii speciale de predare în școli și universități, a unor programe sociale și a unor politici publice dedicate. Vorbim despre cel mai longeviv șef de stat din țările europene republicane, înconjurat de un „activ de partid” loial și de numeroase forțe de ordine.
Începând din 1999, când a fost semnat Tratatul de Uniune Statală Rusia-Belarus, asistăm, mai curând, la o cvasi-suveranitate, Lukașenko militând pentru integrarea tot mai pregnantă a economiei țării cu cea a Rusiei, pentru atașarea țării la proiectele internaționale ale vecinului mai mare. Fost șef de CAP și apoi militar în forțele grănicerești, a înțeles să rămână fidel unei structuri care îl definește și, cumva, îi garantează cariera. Numai că felul limitat în care a abordat politica față de Rusia avea să-și ceară dobânda: treptat, Moscova a reorganizat fostul spațiu sovietic, păstrând influența asupra țărilor central-asiatice, și a așteptat de la Belarus același tip de răspuns.
Dacă în țară Lukashenko a reușit, la fiecare nou scrutin prezidențial, să-și asigure victoria din primul tur, cu scoruri dincolo de tăgadă, fraudate — spune comunitatea internațională —, a crezut că întrupează suficient de multă putere politică spre a spune „nu” de multe ori când Moscova aștepta „da”: prin retragerea din Acordurile de la Shanghai, prin evitarea unor exerciții militare comune, prin atitudinea ambiguă în cadrul Comunității Statelor Independente, respectiv al Uniunii Euro-Asiatice. Sesizând derapajul, Vladimir Putin a sporit presiunile asupra micuței țări est-europene pentru realizarea uniunii propriu-zise, care ar transforma Belarusul într-o republică, poate autonomă, din Federația Rusă. Aici, Lukașenko și-a amintit că este președinte votat de o majoritate covârșitoare și a încercat, aparent diplomatic, să amâne decizia. Se baza el, oare, pe vreo colaborare viitoare (mai strânsă?) cu Uniunea Europeană?
Nicidecum! Niciunul dintre scrutinurile organizate sub domnia lui nu a fost recunoscut drept corect desfășurat sau cu rezultate viabile, țara e pe un loc foarte slab în toate evaluările Freedom House, este sub critica permanentă a organismelor pentru drepturile omului și, fiind lipsită de resurse vitale, nici nu reprezintă o atracție suficientă spre a-i fi trecute la subsol toate acestea. Economia este nu doar în declin dramatic, dar total dependentă de hidrocarburile rusești, pe care le primește la prețuri mici. Din când în când, precum în cazul activiștilor Viasna (Primăvară), a făcut concesii în domeniul drepturilor omului, eliberând militanții acestui grup contra câte unui ajutor mai substanțial din partea Uniunii Europene. Dar acestea au fost excepții!
Amintim că Belarusul a fost între ultimele țări din Europa care să ia în serios actuala pandemie, lăudându-se cu singurul campionat de fotbal în care încă se juca atunci când întreg continentul era preocupat de ținerea sub control a îmbolnăvirilor comunitare. Ca urmare, exista riscul ca scrutinul electoral să nu se mai încheie cu triumful scontat, și Lukașenko trebuia să ia măsuri. Cum oamenii săi sunt cei ce umplu ambele camere ale Adunării Naționale, cei ce numesc magistrații și controlează presa, precum și Comisia Electorală Centrală, perioada campaniei a fost una plină de evenimente: urmărirea și arestarea opozanților, refuzul de a înregistra un mare număr de candidaturi, sub argumentul că listele de semnături nu ar fi fost, integral, corecte; dezvăluiri de presă cu detalii din activitatea privată din bussiness-urile contra-candidaților, presărate, cum cere litera procedurii, cu atacuri la adresa Rusiei, la început, apoi a Occidentului.
Formațiunea rusă paramilitară Vagner a fost acuzată că desfășura acțiuni ilegale la marginea orașului Minsk, 33 dintre membri acesteia fiind arestați. Cu toate că gruparea e specializată în acțiuni de luptă și, pare-se, pregătea deplasarea în alte țări, pentru Lukașenko a fost ocazia ideală de a-i demasca, a trimite un semnal clar către Moscova și apoi, de a-i conecta cu unul dintre posibilii săi contracandidați, Serghei Tihanovski, acuzat a colabora cu ei. Acesta a fost capturat în orașul Hrodno, în 29 mai, în timp ce aduna semnăturile necesare înscrierii în cursa prezidențială. A fost ulterior eliberat, dar a renunțat la candidatură în favoarea soției sale, Svetlana, devenind un om de bază în echipa ei de campanie. Urmărit și arestat din nou, a privit alegerile din spatele gratiilor.
Alte două nume importante au sperat să facă parte din jocul electoral: Viktor Babariko și Valery Tsepkalo. Primul, director al bancii ruse Belgazprombank, s-a văzut cu conturile blocate, cu o investigație de proporții în documentele băncii, arestat și scos din cursă, dincolo de protestele masive din țară. Tsepkalo, fost antreprenor, fost ambasador în Statele Unite, ar fi avut o situație similară, dar, bine sfătuit, a plecat, în timp util, la Moscova. Cât despre târzia înscriere în cursă a Svetlanei Tihanovskaia, Lukașenko exclama: „Constituția noastră are asemenea prevederi încât și un bărbat abia face față obligațiilor. Dacă le așezi pe umerii unei femei, ea va colapsa, biata fată!” — și a lăsat candidatura ei să fie înregistrată, convins că urma să fie o palidă adiere de vânt. Ulterior, văzând miile de susținători adunați la mitingurile ei, i-a catalogat pe toți „Oi manipulate din străinătate, pentru că nu înțeleg ce fac. Nu le vom permite să distragă țara de la cursul ei. ”
„Iubim, putem, vom învinge”
Pentru un timp, a existat speranță în țară, condimentată cu speranțe, și un val mare de nemulțumire populară. Pe coama lui s-a constituit, în 16 iulie „Solidaritatea feminină”, prin unificarea echipelor de campanie a trei candidați respinși, Tihanovski, Babariko și Tsepkalo în jurul candidaturii Svetlanei Tihanovskaia. Maria Kolesnikova, fosta șefă de campanie a lui Babariko și, respectiv, soția lui Tsepkalo s-au alăturat noii lidere a opoziției din Belarus și au formulat împreună sloganul „Iubim, putem, vom învinge”, respectiv semnul electoral: o inimă, un deget ridicat și V-ul victoriei. „Oamenii s-au trezit. Nu mai vor să trăiască în teamă și umilință. Vor să simtă că sunt cetățeni ai țării lor. Ne inspiră. Îmi dau seama să sunt oameni care mă susțin, care mă înconjoară, care sunt în fața mea!” — spunea Tihanovskaia. În vârstă de numai 37 de ani, a intrat în cursă sperând să câștige spre a elibera deținuții politici și a organiza alegeri libere și democratice. A colindat majoritatea orașelor, a crescut de la un discurs la altul și a reinventat, pentru Belarus, sensul mobilizării populare.
Revoluția papucilor de casă
Soțul ei, Serghei Tihanovski, îl asemuia pe Lukașenko cu un gândac pe care popoul urma să-l strivească. Semnul său electoral era, așadar, papucul de casă cu care urma să se realizeze distrugerea insectei. Ca urmare, presa occidentală s-a grăbit să catalogheze campania electorală drept revoluția papucilor de casă. „Nu va fi nicio revoluție!” Nici una a oilor coordonate din Polonia, Cehia și Marea Britanie, nici una colorată, orchestrată de Moscova, avertiza Lukașenko. În cele din urmă, în cursă au intrat patru opozanți, dintre care trei au obținut scoruri sub 2% fiecare. OSCE-ul a fost invitat formal, prea târziu spre a putea organiza monitorizarea eficientă, și a renunțat. Singurii observatori au fost din Rusia și din Comunitatea Statelor Independente. Internetul a fost deconectat în ziua alegerilor și în cele următoare, spre a preîntâmpina organizarea unor proteste de amploare; au căzut majoritatea rețelelor de telefonie; unele secții de votare au înregistrat o prezență mai mare de 100% (!) și au rămas fără buletine de vot; a existat un singur sondaj oficial, pre-electoral, al centrului Ecoom, plătit de televiziunea publică, dar și unul la ieșirea de la urne, coordonat de mai multe reprezentanțe diplomatice.
Conform acestuia din urmă, citat de Radio Europa Liberă, scorul oficial anunțat ar fi inversat, și Svetlana Tihanovskaia ar fi obținut 80% din voturi, în timp ce Lukașenko, 6%. Nu putem ști nimic cert decât că la ora închiderii votului capitala era înconjurată și umplută de forțe de securitate pregătite să contracareze revolta populară. Au urmat bătăi cu poliția, sute de oameni loviți în mai toate orașele țării, arestări masive. Veronika Tsepkalo a plecat imediat spre Moscova, în timp ce Maria Kolesnikova a fost arestată și eliberată, iar acum apelează la forțele de represiune să nu folosească forța împotriva civililor. După ce, inițial, a respins rezultatul alegerilor, Svetlana Tihanovskaia ar fi fost pusă să citească public o declarație de recunoaștere a acestuia și să lanseze un sfat pentru susținători: renunțarea la proteste și respectarea legii. Apoi ar fi fost escortată spre frontieră, de unde a ajuns cu bine în Lituania.
Vladimir Putin l-a felicitat pe Lukașenko mai mult insistând pe pașii de urmat în vederea unificării celor două țări. Au mai fost trimise felicitări din China, Armenia, Moldova, Azerbaijan, Tajikistan și Uzbekistan. Dinspre vest, îngrijorări privitoare la luptele de stradă, la eterna încălcare a drepturilor omului, dar și la vicierea flagrantă a rezultatelor alegerilor. Amenințări cu noi sancțiuni. Însă „Bătrânul”, cum e supranumit la Minsk, a mai comis-o o dată și a demonstrat că poate sta, cu aparatul său de securitate, împotriva lumii întregi.