În data de 4 iulie vor avea loc alegeri parlamentare în Marea Britanie, pentru toate cele 650 de mandate ale Camerei Comunelor. Cum peisajul politic din regat nu pare deloc unul obișnuit, l-am rugat pe domnul Paul Wingrove să ne ghideze prin labirint. Domnia sa a fost activ în politica britanică încă din adolescență. Rezident în Londra, o vreme membru al Partidului Laburist și consilier ales în cartierul londonez Lewisham; a demisionat, apoi, din acest partid, devenind membru activ al liberal-democraților și candidând de două ori pentru funcția de consilier în sudul Londrei. După mulți ani de carieră universitară, lucrează acum în film și televiziune.
— În România primim zilnic o serie de informații despre Regele Charles al III-lea sau despre Prințul de Wales, dar majoritatea populației nu știe mare lucru despre scena politică in Regat. V-aș ruga să ne oferiți o scurtă descriere a situației actuale.
— Vom avea alegeri în 4 iulie, fără îndoială, cele mai importante din politica britanică de după 1945. Partidul Conservator, aflat la putere din 2010, va suferi probabil cea mai grea înfrângere din ultimul secol. Laburiștii, în schimb, după eșecul devastator la alegerile din 2019, vor avea, poate, cel mai bun rezultat din ultima sută de ani. Și, foarte important, pentru prima dată a intrat în cursă un partid puternic de extremă dreaptă, condus de Nigel Farage (anterior, formațiunile pe care le-a condus au avut succes semnificativ doar în alegerile europarlamentare).
— Care sunt principalele teme ale acestor alegeri? Dar personajele-cheie?
— Pe de-o parte, aceste alegeri pun în discuție competența și integritatea Partidului Conservator, aflat la putere de 14 ani. Sprijinul pentru acesta nu a fost niciodată la un nivel atât de scăzut, fapt care se datorează prestației lor la guvernare. Am avut cinci premieri conservatori în acest interval: David Cameron ne-a dat referendum-ul pentru Brexit și a demisionat atunci când rezultatul s-a întors împotriva lui. Theresa May a plecat, la rândul ei, atunci când nu și-a putut convinge partidul să accepte Acordul pentru Brexit în termenii pe care i-a propus. Pe Boris Johnson l-au forțat să demisioneze tocmai parlamentarii propriului partid, din cauza unor suspiciuni serioase legate de onestitatea sa. Liz Truss a introdus măsuri economice catastrofale, perdante și a demisionat, înregistrând cel mai scurt mandat de premier (45 de zile); iar Rishi Sunak nu inspiră alegătorii. Politicile conservatoare au dăunat foarte mult serviciilor publice. În mod deosebit, serviciul național de sănătate se află în starea cea mai nefastă în care a fost vreodată, dar disfuncționalități se văd și în educație, în administrația locală, precum și în multe alte domenii. Există o criză a locuințelor. Conservatorii erau considerați, în mod tradițional, un partid al fiscalității scăzute, dar acum povara fiscală este cea mai mare, după multe decenii. Mai presus de orice, partidul care, întotdeauna, a promis o imigrație scăzută (în special după Brexit) a permis o explozie a imigrației (legale și ilegale), dincolo de orice precedent. Rishi Sunak a promis să „oprească bărcile” care traversează canalul cu imigranți ilegali, dar înregistrăm cel mai mare număr de traversări cunoscut vreodată. În plus, sondajele de opinie sugerează că majoritatea britanicilor cred că beneficiile părăsirii Uniunii Europene, așa cum le-a promis Partidul Conservator, pur și simplu nu există; posibil Conservatorii și Nigel Farage au mințit, la ora referendumului, cu privire la aceste beneficii. În acest fel, Partidul Conservator și-a pierdut pur și simplu credibilitatea în fața alegătorilor, care nu mai cred în onestitatea sau competența sa, nici în promisiunile sale de a îmbunătăți lucrurile în viitor.
Pe de altă parte, Keir Starmer, liderul Partidului Laburist, a reușit să readucă partidul într-o poziție eligibilă, de centru-stânga, după ce Jeremy Corbyn, politician mult mai de stânga, l-a împins către dezastru la alegerile din 2019. Toate sondajele de opinie sugerează că Starmer, un lider destul de șters, dar aparent onest și capabil, va obține încrederea majorității covârșitoare a electoratului în 4 iulie. Campania sa electorală prudentă a fost concepută pentru a devia atacurile conservatorilor. El a exclus revenirea la Piața Unică și la Uniunea Vamală (n.n. — din UE) pentru ca alegerile să nu devină un alt referendum Brexit. Cu toate acestea, există deja indicii că se va îndrepta către o „relație mai bună” cu Europa. A respins posibilitatea unor majorări semnificative de taxe, ceea ce îi va conferi puține mijloace pentru a reforma, în scurt timp, serviciile publice, dar chiar și schimbările punctuale îi vor spori popularitatea. El poate face dovada onestității și competenței în politică. Probabil va face pași mici, dar partidul său ar putea rămâne la putere timp de zece ani sau chiar mai mult, așa că tranziția graduală și competent coordonată ar putea fi un proiect acceptabil pentru electorat.
— Cunoscutul site Politiko.com susținea deja că „Efectul Nigel Farage este real”. V-aș ruga să ne „prezentați” personajul și modul său de lucru.
— Nigel Farage și-a construit reputația de politician de extremă dreaptă care a militat pentru retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, plasându-se el însuși în afara sistemului nostru tradițional bipartidist. Nu a fost ales niciodată în Parlamentul britanic, ci doar în cel european, unde a susținut Brexit-ul. Campania sa îndelungată pentru „luarea înapoi a controlului” de la UE l-a determinat pe premierul conservator David Cameron să convoace referendumul din 2016 privind apartenența Marii Britanii la Uniune. Cu 52% la 48% britanicii au votat pentru Brexit. Farage candidează acum pentru un loc în Parlamentul britanic (loc pe care prevăd că îl va câștiga), având o campanie îndreptată cu precădere spre nivelurile foarte ridicate ale imigrației în Regatul Unit. Fără îndoială, carisma sa, capacitatea sa de a comunica bine, reputația dobândită în lupta pentru Brexit l-au transformat într-o figură populară în rândul unei părți a electoratului și este probabil să colecteze voturi atât de la conservatori, cât și de la Partidul Laburist în alegerile din 4 iulie. Acest fapt este deosebit de grav pentru conservatori, dat fiind sprijinul lor popular deja scăzut la un nivel istoric și cu Farage preluând o parte din voturile de dreapta. Într-adevăr, „efectul Farage este real”.
— Așadar, avem naționalism britanic. Este o realitate deosebit de atrăgătoare în contextul european general, în care vor ajunge în Parlamentul Uniunii mulți politicieni cu idei similare. Ajungem astfel, la mai multe întrebări conexe. În primul rând, „cine a fost primul”, Brexit-ul sau naționalismul? Cum interacționează cele două?
— Naționalismul britanic nu există cu adevărat, așa cum există în Europa continentală. Mai degrabă avem sentimentul că noi, ca națiune, suntem orientați spre exterior, legați de „relația specială” cu Statele Unite, apoi cu comunitatea globală mai largă, în special cu Commonwealth-ul britanic și abia apoi cu Europa. Puterea legăturilor noastre cu alte părți ale lumii și dorința noastră de a fi „independenți” în ceea ce facem a generat o atitudine moderată față de Europa și Uniunea Europeană. Chiar și așa, nu trebuie să uităm că aproape jumătate dintre britanici au votat împotriva Brexit-ului în 2016.
— Dar ar fi posibil un naționalism britanic din moment ce Marea Britanie, mai mult decât, poate, oricare altă țară europeană, găzduiește atât de mulți oameni veniți din toate zările? Nu e greu să-i vezi peste tot pe străzi, în serviciile publice, în instituții. Cât de mult sunt integrați în societatea britanică? În ce măsură sunt doar tolerați, suficient pentru a hrăni discursurile lui Farage?
— Marea Britanie, oricare ar fi standardul, este o țară destul de tolerantă. Cei veniți aici au fost integrați fără probleme, în parte datorită culturii noastre în materie de toleranță, și apoi datorită legislației care interzice discriminarea rasială. Ocazional, unii politicieni au încercat să facă din imigrație o problemă politică importantă. De pildă, Enoch Powell, politician conservator, a testat acest lucru în anii 1970, dar nu s-a bucurat de sprijin nici chiar în propriul său partid. Farage se bucură de un mediu politic diferit, în care imigrația a devenit o problemă foarte importantă, în parte pentru că atunci când eram în Uniunea Europeană a existat un anumit grad important de ostilitate față de libera circulație a persoanelor, în parte pentru că, după ce am părăsit UE, a apărut un nivel foarte ridicat al imigrației din alte părți ale lumii, subminând promisiunea conservatorilor de a reduce semnificativ aceste cifre. Dar cred că nici acest lucru nu a avut un impact semnificativ asupra atmosferei generale de toleranță și integrare de aici.
— Asistăm la nașterea unui naționalism englez? Să spunem, în oglindă cu cel scoțian? Sau este totul aglutinat în narațiunea britanică?
— După cum am spus mai sus, naționalismul englez nu are prea multă semnificație politică. Naționalismul scoțian există, dar Partidul Național Scoțian se află într-un punct scăzut în acest moment, a cunoscut nemulțumiri interne în ultimii ani și va pierde mandate în favoarea Partidului Laburist întinerit, al lui Keir Starmer. Naționalismul galez nu a fost niciodată foarte puternic. Englezii cu un oarecare simț al naționalității, poate că se consideră vag britanici.
— Unde este Irlanda de Nord în toată această poveste? Se mai simt ei cetățeni britanici sau se întrevede o distanțare tot mai puternică între cele două insule?
— Irlanda de Nord este, din fericire (și meritul îi aparține lui Tony Blair), departe de violența și turbulențele anilor 1960 și 1970. Dar se simt dezavantajați de către guvernul britanic în urma Brexit-ului. Atât Irlanda de Nord, cât și Scoția au votat „Remain” (rămânem în UE) în cadrul referendumului pentru Brexit. Aranjamentele speciale făcute pentru Irlanda de Nord în acordul Brexit (menite să nu întărească prea mult granița dintre Irlanda de nord și de sud) i-au nemulțumit pe politicienii nord-irlandezi, care simt că au fost puși la distanță de restul Regatului Unit. Ca urmare, vedem cum slăbește naționalismul irlandez pro-britanic, în timp ce se intensifică susținerea pentru reunificarea nordului cu sudul Irlandei.
— La ce vă așteptați și ce să așteptăm de la aceste alegeri?
— Aștept ca Partidul Laburist să câștige. Singura întrebare este dacă va obține o largă majoritate sau una foarte mare. Partidul Conservator va pierde. În cazul lor, întrebarea este dacă partidul nostru cu cel mai consistent succes în istorie va avea suficiente mandate parlamentare pentru a supraviețui efectiv. Va avea nevoie de un nou lider, dar, dispunând de un număr destul de mic de parlamentari, marja de alegere a liderului va fi foarte limitată. Apoi, vor trebui să decidă dacă se poziționează la dreapta în proximitatea Partidului Reformist, al lui Farage (și, eventual, fuzionează cu acesta), sau rămâne în centrul tradițional al politicii britanice. Sunt vremuri periculoase și incerte pentru Partidul Conservator, iar vina le aparține în totalitate.
Liberal-democrații au fost întotdeauna un partid mic. Vor avea mai mulți reprezentanți în Parlament, undeva spre 40 de locuri din cele 650 ale Camerei Comunelor. Este singurul dintre partidele naționale care dorește reîntoarcerea în Uniunea Europeană.
Nimeni nu a întâlnit, până acum, în politica britanică, un partid organizat de extremă dreaptă intrând în competiție pentru toate locurile parlamentare, așa că nu știm ce va reuși nou-creatul Partid Reformist al lui Nigel Farage. Electoratul său potențial este destul de dispersat, nu e concentrat într-o anumită zonă, astfel că cel mai probabil rezultat (în contextul sistemului nostru de vot non-proporțional) este că vor câștiga doar patru sau cinci mandate. Dar el și acest partid reprezintă un fenomen cu totul nou și așteptăm verdictul electoratului. Marea întrebare este ce se va întâmpla după aceea. Va uni Farage partidul său cu conservatorii, mutându-i pe aceștia din poziția lor tradițională de centru-dreapta spre extrema dreaptă? Li se va alătura pentru ca apoi să preia conducerea Partidului Conservator? Unii politicieni conservatori și-ar dori așa ceva. Politica britanică intră într-o etapă destul de interesantă și nimeni nu știe încotro se va duce. Putem spune doar că scena politică de la noi va arăta foarte diferit după 4 iulie.
