De câteva săptămâni, s-a strecurat în viața noastră campania electorală pentru viitoarele alegeri prezidențiale. Cum anume? Insidios, neoficial, (aproape) ilegitim, dar cu intenția vădită a fiecărui candidat (prezumtiv) de a ne convinge că numai el ne va procura o (viitoare) viață liniștită și prosperă. Desigur, sub condiția de a fi ales și ca nu cumva noi — cei pierduți și dezorientați — să nu-l votăm pe oricare altul dintre contra-candidații săi.

Competiția (încă informală) pentru „fotoliul de la Cotroceni” — și o să vă rog să-mi scuzați limbajul de lemn! — m-a determinat să privesc cu ceva mai multă atenție la cei care au intrat în acest „ridicol joc (pretins) politic”. Candidații sunt de toate felurile și de toate culorile. De la misticul (ușor) exaltat (Călin Georgescu) la femeia isterică (Diana Șoșoacă), de la evlavioasa nehotărâtă (Elena Lasconi) la iluzionistul de serviciu (George Simion), de la ostașul asudat al țării (Nicolae Ciucă) la liceanul cu diplomă în copie legalizată (Marcel Ciolacu), de la euro-atlantistul revanșard (Mircea Geoană) la copilul de mingi (Victor Ponta), de la analistul marginal (Cristian Diaconescu) la euro-deputatul fascizat (Cristian Terheș) ori la femeia fără de partid (Ana Birchall). Trebuie să fim onești și să recunoaștem că oferta prezidențială este foarte generoasă. Cantitativ, nu însă și calitativ. Ai zice că ne găsim într-un fel de talcioc politic, în care, teoretic, găsești (aproape) orice, însă, practic, nimic de un real folos. Altfel scris, văzând această ofertă „prezidențiabilă”, îmi vine în minte un adagiu latinesc care sună cam așa: „non multa, sed multum”. Sau, cum ar spune anglofilii, „not many, but much”. Pe scurt, aș fi preferat să nu fiu nevoit să constat că „multul” precumpănește în detrimentul „bunului”.

Din capul locului, cred că este cazul să o scriu fără ocolișuri: „liga prezidențiabililor” nu este altceva decât reflexia societății românești de azi. Pur și simplu, societatea românească nu poate da mai mult. Pentru că, de mai bine de 50 de ani (de dinainte de căderea regimului comunist), Statul Român și românii și-au bătut joc de școală. De întreaga școală. Începând cu învățământul primar, trecând prin cel gimnazial, continuând cu cel liceal și sfârșind cu cel universitar, noi toți — stat, autorități publice, partide, sindicate interesate, organizații părintești, entități neguvernamentale — am batjocorit școala. Să fim bine înțeleși: în cele mai multe dintre școlile din această țară, fie nu s-a învățat niciodată, fie nu se mai învață CARTE de ani buni. CARTEA aceea adevărată! Care implică limbi și literaturi (clasice și moderne), istorie (națională și, mai ales, universală), filosofie, economie, matematici, fizică, chimie, biologie sau geografie. Întrebați orice candidat la funcția de Președinte al României unde se află Civitavecchia, cum se exprimă în formulă matematică teorema lui Pitagora, cine a fost Dante Alighieri, ce este o euglenă verde, care au fost contribuțiile lui Isaac Newton în fizică, la cine se referă Școala de la Frankfurt, când s-a consumat Războiul de Treizeci de Ani sau care sunt factorii de producție ori dacă ar putea să vă spună când și cum s-a născut, respectiv în ce condiții a dispărut cea de-a Treia Republică Franceză. Veți avea un șoc! Prezidențiabilii noștri nu sunt sfertodocți. Sunt pur și simplu inculți. Sunt sub orice critică! Și ASTA explică de ce nimeni nu îi ia în serios pe politicienii ăștia ai noștri, atunci când se întâlnesc cu „omologii” lor din țări precum Franța, Germania, Italia, Belgia sau Austria. Vă imaginați cumva că șefii de stat și/sau de guvern din Apusul mult hulit de către unii dintre candidații mai sus enumerați nu dețin informații (serioase) legate de nivelul cultural și de instrucție școlară a politicienilor români? Vă asigur că sunt foarte bine informați (și) în această privință. Și să nu-mi veniți cu scuza că nici „ăia din Vest” nu sunt mai breji. Citiți-le CV-ul! Niciunul nu a absolvit liceul la 30 de ani și mai toți sunt în măsură să prezinte oricând publicului diplomele obținute în universitățile pe care le-au absolvit. Rarisim auzi de câte unul care a plagiat ori care a trecut prin școală „precum gâsca prin apă”. Din păcate, în România, lucrurile stau exact pe dos. Toți candidații la funcția de Președinte al României fie nu știu unde se află liceul pe care l-au absolvit, fie se legitimează cu o diplomă obținută la o universitate obscură și cu reale probleme de legitimitate, fie au fost dovediți plagiatori, fie și-au creat o ridicolă aură de oameni școliți, care însă se spulberă imediat ce personajul cu pretenții de „intelectual rasat” deschide gura. În cazul multora, lexicul posedat în limba română nu depășește 150 de cuvinte (cu tot cu prepozițiile, conjuncțiile și, mai ales, cu interjecțiile pe care sunt capabili să le debiteze). Iar 150 reprezintă numărul rezonabil de cuvinte pe care le cunoaște un elev de clasa a IV-a, dintr-o școală în care se mai face un picuț de carte. În cel mai bun caz, unii dintre candidați și-au însușit un jargon, bine garnisit cu cuvinte și expresii „euro-americane”, pe care îl vehiculează cu un soi de emfază care nu îi poate impresiona sau intimida decât pe cei care își duc viața pe facebook și pe instagram. Așa că, stimați compatrioți, vorba bătrânului Dante, „lasciate ogni speranza, voi” cei care credeți că, votând pe oricare dintre aiuriții și/sau impostorii angajați în această penibilă campanie electorală, veți ajunge să trăiți într-o țară normală și să duceți o viață decentă. Nu va fi deloc așa! Ei promit paradisul și livrează infernul. Fiecare promite cu disimulată noblețe, iar cel ales își va încălca promt cuvântul dat, așa cum o face un pungaș, imediat ce se va vedea instalat în mult râvnita funcție. Vorbele lor sunt ca niște sărutări criminale. Dătătoare de speranță, dar și de multă durere.