scria de la Chizătău Ciprian Porumbescu la anul 1889

Dacă tot vine primăvara (cu dinți) călătorul neobosit ce vrea să afle toate tainele își reia drumuile sale bănățene să cerceteze locurile mai puțin umblate dar la fel de interesante.

Unul din cele mai de fală sate din marginea pustei bănățene, cam de pe unde începe câmpia întinsă, ca o tipsie uriașă, să se mărginească cu partea deluroasă din estul provinciei este fără urmă de îndoială, Chizătăul. Dar cine nu a auzit de Chizătău și de paorii săi cu aplecare spre cântare corală? Faima satului a ajuns până, hăt, departe mult dincolo de hotarele locurilor, nu de azi sau de ieri, ci tocmai din secolul al XIX-lea.

Însuși marele compozitor și patriot român din Bucovina, Ciprian Porumbescu, a fost atras de aceste sate din Banat pe care le-a vizitat și scria la 1882 într-o misivă către sora sa:

„Chizătăul este un sat care după ordinea și curățenia care domnește într-însul s-ar putea asemăna cu un oraș. Toate dovedesc starea bună materială a locuitorilor săi. Casele sunt mari și bine curățite, șurele și grajdurile sunt în cea mai bună rânduială. Ulițele sunt largi, bine îngrijite, sădite cu arbori pe amândouă părțile. Podoaba cea mai de frunte a satului însă este școala și biserica, locașuri vrednice de înalta lor menire. Și cum e satul, așa sunt și oamenii…”

Deși este atât de cunoscut (sau era cu o sută de ani în urmă) din punct de vedere administrativ ține de centrul de comună Belinț ce se află la o aruncătură de băț în linie dreaptă. Dar pe șosea e cam ocol prin satele Păru și Coștei, să tot fie ceva peste douăzeci de kilometri.
Documentar, așezarea a fost menționată pentru prima dată în anul 1359 sub denumirea de Kyzigtew în actele ce consemnau dijmele papale. Dar în mod cert așa pământuri mănoase ca în lunca dintre Timiș și Bega nu se poate să nu fi fost locuite cu mult timp mai înainte.
Un document din 29 august 1359 menționa faptul că regele Ludovic I dăruia fiilor românului Ladislau moșiile Rykas (Recaș) și Kyzigtew (Chizătău), pentru slujbele credincioase făcute în luptele cu Alexandru Basarab, voievodul Țării Românești.

Referitor la etimologia numelui localității, învățatul Vichentie Ardeleanu susținea că:
„Chizătău vine din maghiarul Kizető respectiv Kyzigtew (Küzigytö), ceea ce în vechea limbă maghiară înseamna (satul de la) „gura pîrăului dintre…(probabil „două ape“) și ceea ce corespunde perfect situației topografice a satului, așezat la: gura Văii (satului), care pe harta Marczy (Mercy) din 1723—1725 de dinainte de canalizarea Bigheiului, vine din direcția sud, dintr-un braț al Timișului, și se varsă, lîngă sat, în Bighei.”

Această etimologie este confirmată și de către Remus Crețan în „Banat toponymy – a short view on the origins of settlements in the eastern part of Timișoara”.
Numele este cam același peste veacuri dar a fost ortografiat în mai multe feluri: Chizătău (între 1920 și 1941 – Chisătău; în maghiară: 1839, 1873-1900 – Kiszetó, 1863 – Kiszeten, după 1900: Kiszető).
La fel ca și numele localității și situația administrativă s-a schimbat de nenumărate ori deși satul nu s-a mutat din loc. Chizătăul a aparținut rând pe rând de:
1839, 1863 – comitatul Timiș, districtul Lipova;
1873-1920 – comitatul Timiș, districtul Recaș;
1920, 1930 – județul Timiș-Torontal, comuna Recaș;
1941 – județul Timiș, comuna Recaș;
1942 – județul Timiș-Torontal, plasa Chizătău;
1956 – Regiunea Timișoara, raionul Lugoj;
1964 – Regiunea Banat, raionul Lugoj, comuna Chizătău;
februarie 1968 – județul Timiș, comuna Chizătău.
iulie 1968 – județul Timiș, comuna Belinț.

În Evul Mediu, localitatea este menționată în numeroase diplome medievale maghiare, apoi în documente habsburgice de după cucerirea Banatului de sub stăpânirea turcească. Alte denumiri cu care apare localitatea sunt: Kizithew, Kysewthwthweu, Thyzythew sau Kyzethew.

Înainte de fatidicul an 1526 când Imperiul Otoman înfrânge oștile maghiare de atunci și desființează statul medieval, așezarea făcea parte din Regatul Ungariei. În timpul stăpânirii otomane (1526–1718), a făcut parte din Pașalâcul Timișoara. Ia între 1718 și 1778, localitatea a făcut parte din domeniul coroanei habsburgice „Banatul Timișoarei”.

Auditorul imperial austriac Erler consemna în anul 1774 că localitatea aparține districtului și cercului Lugoj, iar populația era în principal de etnie română (valahă). În 1797, la recensământul bisericesc al populației ortodoxe în localitate, au fost înregistrați trei preoți: preotul Andrei Iancovici (1789), preotul Grigorie Iovanovici (1753) și preotul capelan Izrael Popovici (1796), care oficiau exclusiv în limba română deși în acea perioadă românii erau supuși ai bisericii sârbe. Ca dovadă a faptului că satul avea o însemnătate pentru administrația habsburgică este și prezența pe cunoscuta Hartă Iosefină a Banatului din 1769-72.

În 1778, Banatul a fost atribuit Regatului Ungariei de către împărăteasa Maria Tereza.
Ca urmare a înfrângerii revoluției maghiare de la 1848-49 și a reorganizării teritoriului Banatului satul a făcut parte din provincia autonomă Voivodina Sârbească și Banatul Timișan până în 1860. După Compromisul Austro-Ungar (1867), Banatul a fost atașat Regatului Ungariei în cadrul monarhiei Austro-Ungare.

În anul 1914, în Magyarország vármegyéi és városai: Temes vármegye, dr. Samu Borovszky descria localitatea după cum urmează:
„Kiszető (cunoscut anterior sub numele de Kiszetó) este o mică localitate situată lângă râul Bega. Are 344 de case și 1315 locuitori, majoritatea fiind vorbitori de limbă română și de confesiune greco-catolică. Poșta, telegraful și stația de tren sunt situate în localitate. Încă din Evul Mediu este menționată sub numele de Kiszető în documente. În 1456, a aparținut lui Mihály Szilágyi. În 1492, familia Rádics l-a ipotecat lui Imre Dóczi. Pe harta contelui Mercy din perioada 1723-25, este înregistrată sub forma de Kisseto ca loc locuit, iar pe harta oficială din 1761 sub forma de Kiseteu, ca loc locuit de credincioși de rit vechi, în districtul Lugoj. În 1779 a fost atașată de comitatul Timiș. În 1838, s-au înregistrat 26⅛ de gospodării țărănești. Până în 1848, a fost sub stăpânirea camerei (aulice). Biserica din localitate este de rit greco-catolic. Locuitorii au înființat o instituție financiară: Banca Populară din Kistető sub formă de societate cu răspundere limitată.”

Poziția favorabilă de pe șoseaua principală Timișoara-Lugoj a avut un impact pozitiv asupra dezvoltării economice a localității Chizătău. Importanța localității a crescut odată cu introducerea căii ferate, în 1867, între cele două orașe importante ale Banatului. În aceiași perioadă a fost înființată banca „Chizăteiana” (în 1896) ce a oferit credite avantajoase și clasei țărănești în afirmare. Prin achiziționare de mașinării, unelte performante dar și de loturi de teren mulți agricultori au ajuns la o stare materială superioară. În 1911 a intat în funcțiune calea ferată înguste între Chizătău și Șanovița pentru transportul depozitelor de bazalt din cariera Șanovița. Piatra de aici a fost folosită intens la construirea de drumuri. O seamă de străzi din orașele bănățene încă mai au și acum pavaj din piatră cubică deosebit de durabilă. Din păcate modernizarea a dus la înlocuirea pietrei cu asfaltul ce este mai ușor de lucrat dar cu o durabilitate mult mai mică.

În timpul Primului Război Mondial, comuna Chizătău a pierdut 36 de tineri ce s-au prăpădit în lupte.
După încheierea primei conflagrații mondiale consfințită prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 a dus la includerea Chizătăului în Regatul României (Mari).
Dintre cele mai importante obiective de văzut în sat a fi de menționat câteva. Ca o pioasă aducere aminte locuitoirii au ridicat un monument ale eroilor căzuţi la datorie atât în primul război mondial cât şi în cel de-al doilea.
Biserica cu hramul Nașterii Maicii Domnului, construită în 1827, este înregistrată în Lista monumentelor istorice din Județul Timiș sub cod LMI TM-II-m-B-06200. Alte surse dau ca dată a edificării bisericii anul 1821. Ca monument istoric lăcașul a intrat pe lista unei finanțări de circa 3,8 milioane lei pentru renovare în anul 2025 prin programul Timbrul Monumentelor Istorice, subprogramul Edificii de cult/Restaurare.
Tot în Chizătău se mai află Casa memorială a Șepețenilor, Casa memorială a Răduleştilor ce și-au păstrat structura originală asemănătoare cu toate casele de acum mai bine e un secol în urmă.
…
Emanciparea națională a românilor din Banat a căpătat o turnură mai accentuată odată cu înființarea grupurilor de țărani uniți în jurul unui cantor ori preot ce au dat răspunsurile la slujbele bisericești. Cum nu erau multe cazuri de oameni fără carte nici măcar la sate a fost ușor ca acești țărani cu har să învețe a cânta sub conduceea unui dirijor.
Corul de la Chizătău constituie prima manifestare artistică organizată și recunoscută, a paorilor bănățeni, în prima jumătate a secolului XX. Formațiunea artistică din Chizătău s-a format, ca și cor bisericesc, în 1840 și s-a afirmat în 1857. Însemnătatea excepțională a corului este aceea că a făcut școală în Banat: urmând exemplul paorilor din Chizătău, s-au înființat coruri și fanfare în majoritatea localităților bănățene.
La începutul secolului al XIX-lea, preotul Trifu Șepețian a înființat un cor de paori în Chizătău. Urmandu-i exemplul, mai multe sate bănățene învecinate și mai îndepărtate au fost înființate coruri de paori. Corul de paori din Chizătău a colaborat adesea cu corul bisericesc român-ortodox din Lugoj, precum și cu corurile germane, participând împreună la festivaluri corale și concursuri.
În anul 1882 s-a sărbătorit cea de-a 25-a aniversare a acestui cor, fiind invitate multe coruri românești și germane prietene. De asemenea, compozitorul bucovinean, Ciprian Porumbescu, care la acea vreme era profesor în Brașov, a fost invitat să facă parte din juriu. După ce a ascultat corurile românești din Lugoj, Chizătău și din alte localități, el a scris plin de entuziasm într-o scrisoare în limba germană către sora sa:
„… kann dir nur sagen, es war etwas Besonderes! …”
Adică mai pe larg:
„Pot să-ți spun doar că a fost ceva special! Aici trăiește un alt popor decât al nostru, un popor care ia lucrurile în serios și cu sfințenie, în ceea ce privește misiunea și situația sa, iar din aceasta rezultă doar lucruri constante și adevărate, departe de toate fanfaronadele românești cunoscute. Corurile m-au surprins cu talentul lor. Corurile premiate au fost atât de excelente, încât corul nostru din Brașov este un fleac.”
„Numai în câteva zile m-au copleșit atâtea impresii, încât mi-ar trebui coale întregi, ca să-ți scriu despre tot ce am văzut și auzit în Banatul cela. Societățile de cântare au prestat, după mine lucru neașteptat. Corurile premiate sunt atât de minunate, încât societatea noastră de cântare din Brașov, îi, față de ele, nimica întreagă. Și astea îs societăți curat țărănești, instruite si dirijate. Te uitai cu emoție la marțialele chipuri, care cu notele în mână urcau si se asezau în semicerc, pe când dirigentul ce sta în mijlocul lor dădea cu mâna măsura, cu acea mână pe care noi o știm că poate să poarte doar plugul și toporul. Seara, teatru și apoi dans. Dar asta fu un dans general; intelectuali și țărani de-a valma. Și numai dansuri naționale: Lugojana, Ardeleana, Pe picior, De doi, etc. Lucru ca acesta nu mi-a fost dat să văd și poate nici nu-mi va fi dat să-l mai văd așa curând.”
—Ciprian Porumbescu

În 1906 corul a participat, alături de cele mai cunoscute coruri bănățene, la sărbătoarea națională de la București, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Marele concert coral de la Arenele Romane, a dus faima corurilor bănățene în tot spațiul românesc.
În 21 sept. 1912 corul s-a numărat printre fondatorii Asociației corurilor și fanfarelor din Banat, condusă de Ion Vidu si Iosif Velceanu. A participat la prima manifestare a Asociației, Serbarea cântecului românesc din 1924, la Timișoara.

Cum istoria coriștilor țărani bănățeni este mult mai bogată vom mai continua poveștile despre acest loc de poveste și cu alte prilejuri.