„Îl vezi pe ăsta micu’, și burtos pe deasupra? Află că are dosiți prin casele cumpărate pe nume de veri, nepoți și amante, eu le-aș spune direct curve, câteva milioane bune. De euro, doar nu ești atât de prostănac să-ți închipui că e vorba de lei.”
Amicul care îl asculta cu gura căscată, deși era și el dus des pe la biserică, s-a pomenit să-i spună, făcând pe prostul:
„Cum mă-sa-n cur, domne’, nenorocitul ăsta, cu aspect de crenvurșt, are milioane de dolari, pardon, de euro, bani ascunși prin casele luate, și ele, pe diverse șperțuri, deși conduce o primărie de comună, aflată la câteva zeci de kilometri de Timișoara, e adevărat, cu nici 3.000 de locuitori? Păi, frate, cât mama dracului au, atunci, ăștia din fruntea consiliilor județene, primăriilor din marile orașe ascunși prin pereți sau plantați prin pivnițele construite, strategic, în vilele lor din oraș sau de vacanță? Dacă un cârnățar de primar de sat a furat asemenea averi din contractele cu firmele de casă, cât or fi strâns peștii cei mari?”.
Am zâmbit îngăduitor auzind dialogul lor și apoi prin minte mi-a trecut scena dintr-un film american de calitate, Stăpânii nopții, dacă rețin corect numele, care cred că mai poate fi văzut pe Netflix zilele acestea. Există acolo o imagine cu „un puternic impact emoțional”, cum citim și auzim, tot mai des și mai ridicol, zgâriindu-ne timpanele, pe micile ecrane autohtone, în care Keanu Reeves îl înfruntă, meseriaș, ce-i drept, pe șeful său direct, întâmplător și șeful poliției din Los Angeles, interpretat, la fel de meseriaș, de Forest Whitaker. Ultimul e prins cu „chiloții în vine” de Keanu, când tocmai culisa peretele fals din sufrageria casei sale, rânduind acolo câteva cărămizi de dolari abia primiți de la traficanții de droguri și de persoane, pe care el și unii subordonați de-ai săi, protejați de drăguțul de Forest, The Big Boss, firește, îi aveau ca simbriași de lux pe ștatele de plată.
Sigur, orice asemănare cu persoane vii și pline de ardoare politică de la noi din județ, ca să nu mai zic din țărișoară, e pură ficțiune! Pentru proștii care obișnuiesc să-i voteze pe marțafoii ăștia, o dată la patru ani. Cum care proști? Noi, care alții? Cei care ne mai dăm după copac și încă îi mai credităm pe acești, nu doar hoți la drumul mare din banii publici, ci și, destui dintre ei, analfabeți cu diplomă. Oameni de omenie, domne’, cu ideologia la purtător, apărători vajnici ai libertății și valorilor liberale. Și curați la suflet și pe chipurile veșnic surâzătoare, că ninge, că plouă, că or face baie în Bega sau pe Neva. Mai contează că fură, că mint, că nu fac mai nimic esențial prin orașele și satele noastre vreme de un mandat, două sau chiar trei? Ei aș, dacă sunt de-ai noștri, dreptaci sau stângaci, îi iubim și îi votăm cu ochii închiși, mânca-i-ar poporul și elitele lui veritabile, de fenomenali ce sunt…
Așa stând lucrurile, ne merităm, angro, soarta, chit că pretindem că democrația adună și destule aluviuni urât mirositoare pentru a rămâne veșnic verde și virtuoasă pe meleagurile lui Urmuz și — în primul rând — prin cele ale tristului și descumpănitului, până și în moarte, Ion Luca Caragiale.
