Oare care sunt cărţile care pot defini o Capitală a Europei Centrale? Fiindcă, în anul următor, Timişoara ar putea fi o Capitală Europei Centrale. O capitală culturală a Europei Centrale. Culturală, adică un fenomen de cultură, în care şi cărţile au locul lor central. N-am scris încă nimic despre Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, cu Adriana Babeţi coordonator.
Nu-i rău să spunem că Dicţionarul se bazează pe exegeţi din Statele Unite, Polonia, Ungaria, Serbia, cărturari de seamă care au definit, prin scrisul lor, romanul Europei Centrale. Pe acesta şi pe o seamă de mari cărturari români, de la Mircea Martin şi discipolii săi, la cărturari din grupul A Treia Europă, al cărui director executiv a fost doamna Adriana Baneţi: Cătălin Lazurcă, Gabriel Kohn, Tinu Pârvulescu, Ioana Copil Popovici, Melania Kaitor şi mulţi alții, definitori pentru felul în care au aşezat oraşul nostru în centrul Europei. Autoritatea doamnei Adriana Babeţi pune în valoare o unitate a acestei părţi a literaturii. A romanului. Să nu uităm că Adriana Babeţi are cărţi prozastice şi că e coautor la unul din marile romane româneşti. Optzeciste.
Într-un text mai vechi începeam analizele Femeii în roşu de la şirul de cărţi realizate de Adriana Babeţi împreună cu Delia Şepeţian Vasiliu. Pentru o teorie a textului. Antologia Tel Quel a fost, pentru mulţi, o carte de învăţătură, ca şi Roland Barthes — romanul scriiturii. Nu ştim dacă în Timişoara — spiritul feminin, subcapitolul care inaugura observaţiile despre exegezele Adrianei Babeţi, sugeram că există câteva ediţii realizate cu minuţie, cu talent, cu erudiţie de autoarea Amazoanelor. A apărut ediţia operelor Hortensia Papadat-Bengescu? Dacă nu, putem descoperi reperele în cartea amazoanelor. Sau o putem afla (în regim compensatoriu) lângă ediţia a şaptea a Femeii în roşu. Cercetătoare a spaţiului bănăţean, ea putea fixa acest reper. Bătăliile pierdute, exegeză erudită consacrată lui Dimitrie Cantemir, importantă pentru studiul atent al unui spaţiu al convergenţelor, pare a se sustrage somaţiilor „spiritului feminin”, bănuit a fi al Timişorii.
Dacă recitim însă Amazoanele. O poveste, ajungem uşor la pagina în care autoarea ne arată că amazoanele apar târziu în literatura, în cultura, în mitologia românească. Primul care scrie despre ele e abia Dimitrie Cantemir. Arahne şi pânza (2002) şi Dandysmul. O istorie (2004) sunt mai apropiate şi ca metodă, şi ca deschideri sentimentale de cea mai importantă carte a anului 2014.
Ar trebui să ne oprim şi asupra felului în care exerciţiul numit A Treia Europă marcheză drumurile şi filosofia Amazoanelor. Primul reper ar trebui să fie Freud, răscruce obligatorie. Poate că înainte de studiul consacrat reducţiilor operate de „numai că…”, proiecţiilor vitejeşti operate de „Iată…”, amânărilor lui „… până să…”, ar fi necesar un studiu asupra noutăţii cercetării. Poate că foştii studenţi ai Adrianei Babeţi (ai noştri), cei care au participat la volumele consacrate Europei Centrale, cei care au prefaţat romanele acestui spaţiu ar fi cei mai îndreptăţiţi să realizeze aceste cercetări. Oprindu-mă asupra paginilor pe care Adriana Babeţi la consacră lui Sacher-Masoch, îmi amintesc întâlnirile puţin cunoscutului autor în paginile realizate de echipa A Treia Europă. Şi de noutăţile Amazoanelor: dacă cei din echipă au devenit ambasadori, şefi de institute culturale, dacă şi-au legat numele de alte şi alte proiecte, Adriana Babeţi continuă. Şi cum să scrii o carte despre amazoane, când expresivitatea lor în aceste vremuri erotizate nu poate fi definită mai bine decât de Sacher-Masoch?
Profesorul Adriana Babeţi pune în valoare, (şi) prin acest volum, calitatea Timişorii de capitală culturală.
