Adrian Ioniță este un artist româno-american născut în orașul Timișoara. Este absolvent în 1976 al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, clasa profesor Geta Caragiu și Ion Irimescu. Până la emigrarea sa în 1985, Adrian Ioniță participă la majoritatea expozițiilor locale și la simpozioane de sculptură naționale și internaționale cum sunt Simpozionul Naţional de Sculptură Măgura Buzăului (1976), Simpozionul Naţional de Sculptură Deta (1983), Simpozionul Naţional de Sculptură Timişoara (1984) și Forma Viva International Symposium for Sculpture, Slovenia (1985). În Statele Unite ale Americii, Adrian Ioniță se stabilește în orașul Chicago unde predă sculptura la prestigiosul The School of the Art Institute of Chicago și la centre de artă, stabilind în același timp o carieră de succes în domeniul restaurării arhitecturale. În 2010 se repatriază și participă la expoziții colective și simpozioane de artă. Expoziția care face subiectul acestui articol, I’m 66, a show for no special reason, a fost vernisată pe 24 noembrie 2018 în spațiul alternativ Lapsus Art Space din Timișoara, apărut relativ recent prin inițiativa lui Alexandru Boca, unde Adrian Ioniță expune pentru prima oară într-o personală în Timișoara, exploatând astfel, prin prezența sa simbolică, conexiunea dintre două generații.
În ciuda faptului că poate fi văzut expunând cu extremă moderație, Adrian Ioniță, „counter-intuitive thinker” după cum se autodefinește, continuă să investigheze nimicul și să experimenteze prin „gândire intuitivă”, pentru că – după cum afirma Mihai Drișcu într-un articol din Revista Arta din 1983 – „el nu își poate reprima deliciile desenului ca proces autosuficient, cercetarea de dragul cercetării”. I’m 66, a show for no special reason, utilizează drept pretext – după cum putem observa cu ușurință din titlul ales, deloc întâmplător, pentru că Adrian Ioniță tratează cu atenție fiecare element din expoziție, un 66 ce marchează momentul în care preferă să fie prezent, oarecum, discret, în cadrul acestui spațiul alternativ, pentru a demonstra că nimicul poate fi ceva și pentru a observa.
Pornind de la o întrebare, aparent, naivă, „Ce este nimicul?”, care poate aparține în același timp unui copil sau unui cercetător, și de la Conserva de sardine a lui Lacan, o metaforă care animează lumea obiectelor, expoziția dezvoltă o scenografie alb pe alb. La prima vedere, ea poate părea simplă în execuție, fiind constituită din puține elemente – o masă cu un borcan sprijinit pe o nucă, o mulură cu profil uman, două casete cu profile detașabile și un îngeraș cu un șoricel pe umăr – care construiesc un concept pe care artistul îl stăpânește și dezvoltă clar, bazându-se pe continuitate. În acord cu această aparentă simplitate, Adrian Ioniță alege să expună monocromatic – în modul lui Ad Reinhard de a realiza lucrări într-o singură culoare sau al lui Yves Klein, care prezintă în cadrul expoziției din 1958, The specialization of sensitivity from the state of prime matter to the state of stabilized pictorial sensitivity, cunoscută ca și The Void, un spațiu gol cu pereți albi, un white cube –, expunând alb pe alb, pereții, podeaua sau ornamentele, excepție făcând doar nuca pe care se sprijină borcanul care e cromată și evident, cei prezenți în spațiul Lapsus în timpul show-ului. Spațiul unui white cube – cât poate fi acesta de perfect – realizează o expoziție în concordanță cu ideea unui spațiu imaculat, toate lucrările sunt perfect finisate, aduse într-un stadiu ideal, în care imperfecțiunile nu își au locul.
Cu ocazia I’m 66, a show for no special reason, Adrian Ioniță ne prezintă pe de o parte cercetarea sa recentă asupra nimicului, iar pe de alta un experiment social. Îi transpune pe privitori în postura de participanți, mai exact, de observați și observatori, pentru că observă atât prin intermediul prezenței propriu-zise, cât mai ales prin profilele sale din mulură, care pot fi în același timp un mijloc de a se privi în oglindă și semnificant, un „Celuilalt” („The Other”), care în acest caz poate coincide cu sine. Extrapolarea acestui scenariu social trimite cu relativă facilitate la studiul relațiilor de putere sau la o „matrice a relațiilor politice și a raționamentului” menționată prin ideile lui Deleuze și Guattari.
Adrian Ioniță observă, introduce întrebări și teme, fapte la prima vedere surprinzătoare, dar care sunt (și nu) – sau este și nu prezent, pentru că despre nimic vorbim aici – în jurul nostru, sub diversele sale forme care fac mereu obiectul cercetării științifice și artistice. Nimicul, vidul sau Zero, apar drept semnificanți ai aceluiași obiect, dar care interacționează diferit în cadrul unui principiu ce declanșează scenarii în mintea privitorului. De exemplu, în Clamping the void, o lucrare pe care artistul a realizat-o în 2016, vidul – pe care îl relaționează, este mai degrabă ceva supus unei presiuni care ne poate trimite cu gândul la forțarea limitelor de extindere sau comprimare a inefabilului. Într-o altă lucrare mai veche, Zero-Half-Cut se testează la propriu limitele lui Zero prin tăierea propriu-zisă a lui Zero în două părți simetrice.
Lucrarea centrală a expoziției, Silence, ne poziționează în fața unui scenariu frecvent întâlnit și acum în România: prinderea prădătorilor, a șoarecilor. Astfel, Adrian Ioniță declanșează în mintea privitorului, un film mental despre agent și victimă, mister și tensiune. Prin acest proces, borcanul ca metaforă a unui spațiu gol va fi (în) locuit de prezența unui prădător în funcție de proiecția mentală a fiecărui participant. Sentimentul de dezechilibru, izolare, înstrăinare, ispită hipnotică, restricție sau pedeapsă pe care îl inspiră Silence, transformă acest film mental într-un comentariu filosofic despre absență, nimic și anxietatea pe care o simțim în fața unui eveniment imprevizibil.
Modelul celui de-al doilea palier al expoziției – acela al artei care îl transformă pe privitor în participant, iar pe artist în observator – îl găsim într-o lucrare anterioară a artistului, Jacques Lacan’s Sardine Can care reprezintă o conservă de sardine ce are atașată un con de privire. În acest demers artistic și social, Adrian Ioniță pornește – după cum personal afirmă – de la „ideea Observatorului, eu, mulura, profilul care se observă pe sine și teatrul unei iluzii, ce se încasetează într-o obiectotecă, un sistem al obiectelor sensibile, care ne văd și pe care de puține ori le observăm”.
În I’m 66, a show for no special reason, Adrian Ioniță alege să „privească” virtual prin intermediul unor muluri și a două casete detașabile realizate după profilul său. Aceste muluri realizate prin tăierea unor blocuri de polistiren cu un Hot Wire CNC foam cutter, au fost semnate și oferite participanților la expoziție. Astfel, prin prezența profilului, artistul se află atât propriu-zis, cât și în clandestinitate în cadrul spațiului expozițional și mai ales, ulterior, în spațiile unde fiecare dintre mulurile demontate și dăruite participanților vor fi așezate, pentru că atât profilul, cât și acțiunea de demontare a acestuia implică o politică de ființare în clandestinitate.
Profilul uman tras ca mulură/ornament architectonic în jurul piesei centrale a expoziției, creiaza o scenografie a imersiei în care imaginea sinelui întâlnindu-se cu sine, amplifică un focus în jurul căruia orice contingență devine un experiment social. Artistul se află în punctul în care poate constata precum Slavoj Žižek: ‘I encounter myself […] here I am inscribed în the picture’. În această negociere cu propria imagine intervin procesul subiectivării, acel self-produced teoretizat de Deleuze și Guattari și în același timp poziția fiecăruia în relație cu „Privirea” (gaze) și „Celălalt”, teoretizate de Jaques Lacan: „the gaze I encounter is not a seen gaze, but a gaze imagined by me in the field of the Other”, privirea ca uitătură imaginată și proiectată asupra Celuilalt.
Drept simbol al acestei perpetue stări de observație sau veghe pe care artistul o exersează e așezat/prezent un îngeraș alb care poartă pe umăr un șoricel. După cum știm din tradiția populară, fiecare dintre noi poartă pe umărul său un înger care îi veghează toate gesturile. Situația e similară, doar că în acest caz, acest putto poarta celebrator prădătorul care se dorește prins captiv în borcan, ademenit de nuca capcană. În jurul acestui îngeraș. – martor absent al celor 66 la care artistul a ajuns fără niciun motiv special, după cum afirmă autoironic prin/în titlul expoziției -, o parte dintre cei prezenți au lăsat câte-un mesaj și expoziția a devenit spontan un performance.
Prin intermediul acestei expoziții – instalație, I’m 66 a show for no special reason, Adrian Ioniță reușește să ne prindă în capcană prin metafora borcanului și a nucii, pentru a ne aresta privirea, interoga și observa în cadrul unui scenariu care ne demonstrează că nimicul e, de fapt, ceva.
Autor – Nicoleta Papp
Fotografii de Remus Dăescu si Alexandru Boca