Cred că niciun prozator nu poate inaugura o geografie literară a sudului românesc mai bine decât Ilie Sălceanu, uitat azi de mai toate dicţionarele literaturii române. Sau de istoriile literaturii române. Ilie Sălceanu a copilărit la Sviniţa, sat de pe Clisura Dunării, despre care a scris studii, dar şi o monografie: Fenomenul Sviniţa. E locul lui, fenomenalul lui loc. S-a născut la Orşova şi a dedicat romanele sale sudului. După etapa sa sudică, se stabileşte la Satu Mare, unde este profesor, jurnalist, director general al Muzeului Judeţean Satu Mare. Moare la 16 februarie 2014, înmormântat la Sviniţa. Romanele sale, Cămaşa morţii. Theodor Vladimirescu, 1999, Ada Kaleh. Roman de dragoste, 2008, Gelin. Mireasa din Ada Kaleh, 2010, şi Apocalipsa după Mahomed, 2014, postum, parcurg itinerarii care ajung mereu pe Clisura Dunării, trec prin Sviniţa şi se opresc într-o insulă care a dispărut, Ada Kaleh. Care şi-a avut cercetătorii ei, savanţi care au parcurs-o în întregine, aşa cum au parcurs şi o seamă de drumuri ale sudului. Iată un drum: „În anul acela, în luna iulie a anului 1929, m-am întors în insulă pe o cale ocolită, spunea Salih. Nu pe drumul Vidinului, cum obişnuia toată lumea de aproape două sute de ani. Tot pe Dunăre, dar din susul apelor. Am tăiat de-a curmezişul Balcanii, am trecut prin Gositva, pe la Tekeul de acolo, din Albania, o mânăstire de dervişi, apoi am urcat spre Belgrad. De ostrov m-am apropiat cu ceaunul unui grec din Orşova. Încă mai erau greci pe atunci în oraşul din susul Dunării. Un oraş este ca o femeie. Lesne îşi schimbă hainele, culorile, îşi ascute limba”.
Romanul lui Ilie Sălceanu se bazează pe documente credibile, fiindcă există date şi nume în premieră, dacă e să judecăm proza românească. Date şi nume care configirează un sud al geografiei noastre cum era el la Panait Istrati sau la Fănuş Neagu. Există, prin urmare, personaje-reper ca profesorul Daniel Laitin: „Înainte de a pieri, Daniel Laitin, profesorul din Orşova, cel care s-a sfârşit cercetând insula şi Clisura Dunării, mi-a lăsat un manuscris…”. Profesorul de la Orşova, Daniel Laitin, „a călcat Clisura Dunării de la un capăt la altul”. Pe aceste itinerarii mai trecuseră nume celebre, bine fixate în isoria locului. Ele ne ajută să înţelegem mai bine insula, azi dispărută:
„Pe drumul de întoarcere în insulă, de la Tahtalia, undeva mai sus de Sviniţa, să tot fie 50 de kilometri mai sus de Ada Kaleh, urmăream drumul lui Evlia Celebi, călătorul turc din anul 1600. Între mine şi el se aşeza şi altceva decât timpul. El a trecut peste obiecte şi oameni doar cu o curiozitate de călător. Unul numai cu bucuria de a nota… Eu aveam cu mine nu un sul de pergament, ci sufletul. Pe un astfel de răboj, liniile sunt mai adânci. El a scris numărul de corăbii zdrobite la Tahtalia de îngustimea stâncilor de la Inlik, din Cazane, de înfricoşătoarea repeziciune a apelor de la Demir Kapu, şi a plecat întins să vadă alte ţinuturi”. Una din temele cărţii e „insula din suflet”, aşa cum se trăieşte ea la Ada Kaleh: „Soarta, asta e, soarta. Fiecare din noi, chiar şi insula, o aveam înscrisă în suflet, pe frunte, în braţe. În paşii noştri. Cu timpul, soarta iese tot mai limpede la vedere. Ea poate fi zărită şi pe chipul oamenilor… În insulă se întrevăd semnele destinului de sute de ani. Cine a iubit-o, acum, se întristează. Cine a urât-o se vede răzbunat”. Insula din suflet, insula din trup: „… îl dureau şalele. Boală a adalăilor, a celor din insula asta, cu apa aici, la doi paşi. Venea din mijlocul Dunării un curent de aer, un val de umezeală. Nu te apăra nimeni, nimic”.
Ca în romanele lui Panait Istrati, ale lui Eugen Barbu, ale lui Fănuş Neagu, lumea insulei, a Sudului, este „eretică” — trăieşte sub semnul unei senzualităţi tulburi. În insulă sunt nu doar credincioşi, ci şi „ereticii bektaşilor”. Ce înseamnă, sub acest semn (al insulei), iubire? Ilie Sălceanu descoperă, în insulă, marile iubiri. Ce înseamnă iubire, cum o poate trăi profesorul Laitin, care vrea să scrie despre insulă? „Cum să se smulgă, de ce să se smulgă? Dar tocmai ca un făcut, când a devenit un prizonier al insulei şi aştepta să fie sfâşiat de ea, înghiţit de braţele ei lacome, stors de ultima suflare, simţămintele i s-au aşezat în ordine. În lumină. A văzut încotro se află adevărul. Erau dorinţele, se rostogoleau prin ostrov, îi îmbrobodeau pe toţi, fie că erau adalâi, fie că era el, profesorul Laintin, ajuns aici ca să cerceteze… Dorinţele nu se retrăgeau…” „Totul era în ostrov un koceaklâc, dans turbat al şoldurilor, al patimei, al dragostei şi al morţii. Deodată, din stânga sa, pe ape a apărut o umbră, era o barcă? A strigat, a răcnit să vină, să-l scape… Era într-adevăr o barcă, o luntre încăpătoare, cu trei mogâldeţe. A strigat «vreau să plec, du-mă oriunde, dincolo, repede!». Omul a mormăit ceva neînţeles, dar a tras luntrea la mal”. Cartea lui Ilie Sălceanu păstrează un segment al sudului românesc.
Să-l recitim pe Ilie Sălceanu: are substanţă de mare scriitor.