Unii medici știu nu numai să curme ori măcar să înmoaie durerile, ci și să amplifice unele mirări și bucurii. Mă gândesc la medicii colecționari de artă. În casa unuia dintre ei — un domn în etate, bibliofil, cititor, călător cu o memorie fabuloasă a amănuntelor și detaliilor, bun povestitor — am descoperit, ca oaspete, trei tablouri care m-au lăsat cu gura căscată. Când mi-am revenit din șocul vizual, l-am întrebat: Cine-i ăsta? Nu știi? A picat tavanul pe mine de rușine, fiindcă tablourile erau atât de expresive, încât ar fi trebuit să recunosc din prima laba leului. Nu-mi pică fisa acum, m-am eschivat eu. E Sax. Sax Moradi. Nu prea ai de unde să-l știi, a plecat chiar la începutul anilor ’90 în Germania. E timișorean, m-a lămurit medicul. Or, eu veneam la începutul anilor ’90 în Timișoara, nu l-am mai prins, cum se zice, așa că mi-am mai liniștit vanitatea de degustător din ale artei. Dar lucrările văzute mi-au plăcut atât de mult, încât dorința de a avea măcar una dintre ele m-a făcut să-l toc la cap pe colecționar până când a cedat, la un preț prietenos, una dintre ele. Un nud. Unul trăsnet!

Peste un timp, în vizită fiind la profesorul și pictorul Ioan Perciun, am descoperit, într-o mapă pe care gazda mea o pusese pe masă spre cercetare, un set de desene alb-negru care m-a făcut să scot exclamații de entuziasm. Îl știi? E Sax, am răspuns fără să clipesc. El era și era formidabil! În 2018, scriitoarea Adriana Cârcu a organizat, în curtea casei ei de vacanță de la Ciclova, o expoziție cu câteva picturi ale artistului trăitor, ca și Adriana, în Germania. Nu doar pentru mine — prezent acolo — a fost o experiență vizuală amețitoare și uluitoare, ci și pentru mâna de curioși care au bătut amar de drum (și nu distanța ar fi problema, ci puzderia de gropi) până în localitatea cărășană. Motivați și de succesul pe care pictura lui Sax Moradi l-a avut la acea expoziție „de curte”, am hotărât să facem una mare și tare în Timișoara. Iar Călin Petcana, inimosul și inteligentul manager al Galeriei Calpe, a zis da când i-am făcut propunerea și i-am argumentat-o verbal și vizual.

Din 4 iunie, când s-a deschis și când a avut loc vernisajul, și până în 28 iunie, la Calpe e de văzut „Între vis și coșmar”, expoziția de pictură a lui Sax Moradi. Care lasă privitorul cu gura căscată. Și asta pentru că e șocantă, e wow! Nu toate gurile sunt wow din admirație, însă. Sigur vor exista și privitori cărora nu le va plăcea pictura lui Sax. De ce nu? Fiindcă e lipsit de retorică, nu face cu ochiul, nu o dă la întors, nu e șmecher. Fiindcă nu e purtător de convenție stilistică, ci e brut, frust, ușor naiv. Fiindcă, deși are referințe și trimiteri vizuale evidente, care vă vor face să ridicați din sprâncenele cunoscătoare și să vi se confirme ceea ce știți în materie de artă modernă, e original. Nu-i nici Picasso, nici Van Gogh, nici Chagall, nici Bosch, nici Dix. E Sax. Sax al nostru. Și asta intrigă.

De ce nu mai place? Întrucât e paradoxal: deși mai toate temele lui sunt grave, are umor și e solar. Înseninează coșmarul, îl transpune în culorii vii, puternice. Nu place fiindcă nu e calofil, ci, dimpotrivă, e primitiv și direct, căci directețea e o necesitate a sa, care vine — în lucrările de la Calpe — pe liniile puternice și accentuate ale picturilor sale, cu alăturări stranii, din fel de fel de semne ciudate și nelalocul lor. Sax e neconvențional. Este personajul despre care Michelangelo spunea că trebuie să fie ciudat și aparte: artistul.

Nu place întrucât nu e melodramatic, nu e teatral, nici măcar haios, ci doar expresiv și emoționant. Nu face poante în ceea ce pictează, ci râde de lume, fiindcă o înțelege, cu drama ei, cu ridicolul ei. E învârtoșat și arată asta aproape în fiecare lucrare, ca un impudic. Nu place fiindcă figurile sale umane nu sunt reprezentări, nu sunt tablouri, ci un proces în plină desfășurare; fie o recompunere, fie o descompunere. Iar asta e disconfortant, mai ales că el nu reproduce vizibilul, ci — la sfatul lui Klee — face vizibil ceea ce nu se vede, ceea ce scapă ochiului. Apoi, Moradi nu lucrează delicat, cu mănuși, ci cu hibrizi, cu transmutații, cu iadul și cu raiul laolaltă. La el lucrurile coexistă, e posibil, și chiar firesc orice; or, noi am învățat că lucrurile sunt ferm despărțite — cei buni, sus, cei răi, la subsol. La Sax, subsolul are etaje. Nu place fiindcă tenebrele lui îl au pe vino-n-coace, sunt acorșante, prietenoase; vrei să te bagi, deși fierbe oala, ce pare că nu-i a ta. Nu place fiindcă pictura lui neliniștește, frământă, e labirintică, e fantastă, doldora de anomalii, excesivă, nu e frumoasă, nu e ambientală.

Nu place fiindcă exorcizează, într-un fel, dracii din fiecare. Fiindcă ne enervează îngerul personal, îl întărâtă, îi dă cu pucioasă pe la aripi. Fiindcă pictura lui nu e nici vis, nici coșmar, ci chiar granița dintre ele. Iar granițele sunt periculoase. Achtung, achtung: Sax Moradi!