Acasă, ca niciunde  

N-am mai vrut să mă întorc niciodată în ţară. Am plecat imediat după mineriadă, în ’90, şi m-am jurat că nu mai vin înapoi. Şi 25 de ani n-am făcut-o. După ce m-am instalat în Canada şi mi-am aranjat apele, i-am chemat pe ai mei să se mute lângă mine, în Ontario. N-au vrut, iar rugăminţile şi argumentele mele s-au lovit ca de doi pereţi de mama şi de tata.

M-am întors în 2015 doar fiindcă taică-meu făcuse cancer. Am insistat să vină în Canada, să mergem la specialiști, la clinici de top, să nu stăm la mâna sistemului din România. Nimic! Că el vrea să moară în casa lui, nu în avion sau cine mai ştie prin ce spital din străinătate, că nu trebuie să fac atâta drum ca să-l văd, că se descurcă singuri, că nu e grav, că ştie şi el nişte medici. Era clar, trebuia să aflu exact despre ce e vorba, să vorbesc eu cu medicii, cu mama, să văd ce pot face și cum să-l ajut.

De la Budapesta, unde am aterizat, am închiriat o maşină puternică, un Range, ca să nu mă trezesc cu surprize pe drumurile românești. De la unguri am mers pe autostradă — şi nu-mi venea să cred! — până undeva, după oraşul Lugoj, prin Banat. Apoi, am intrat pe o şosea regională, sau aşa ceva, nu grozavă, dar nici atât de rea cum mă așteptam.

Aproape de ieşirea din prima localitate de pe acel drum, dintr-o staţie de autobuz, mi-a făcut semn cu mâna o doamnă. N-aveam viteză, am oprit. Mi-a zâmbit a mulţumire şi a urcat.

— Vă deranjează? și-am arătat spre radio.

— Dimpotrivă.

Drumul era splendid, şerpuia printre nişte dealuri, trecea prin păduri şi prin sate ce păreau înstărite. Oamenii aveau animale prin curţi, unii şi tractoare, toate casele, antene parabolice.

— S-a schimbat România, am remarcat cu voce tare.

Femeia şi-a întors puţin capul spre mine: n-avea chef de conversaţie, părea îngândurată. Am dat mai încet sonorul şi am continuat să trag cu ochiul la peisaj. Aveam tot felul de revelaţii, mă încercau sentimente contradictorii: eram, în fond, acasă, dar nu recunoşteam casa. Îmi plăcea tot ce vedeam, dar aş fi preferat să nu fiu acolo. Siguranţa pe care o simţeam venea, mai degrabă, din faptul că maşina era puternică şi înghiţea, pe nesimţite, kilometru după kilometru. Mi-era bine, dar un bine la care aş fi renunţat dacă ar fi fost posibil. La un moment dat, femeia m-a întrebat:

— Mai mergem?

— O, sorry! Am uitat să întreb: unde să…?

— Oriunde. Nu eu sunt şeful.

— Nu sunt şef. Vă las unde doriţi.

— Păi şi cum, mă laşi aşa…?

— Cum adică?

— Păi de ce m-ai luat?

— Cum de ce v-am luat?

— Am urcat degeaba?

— Degeaba?! Aţi făcut semn să opresc…

— Şi ce semn să fi făcut?

— Cum ce semn?

— Domn’e, eşti prost sau te prefaci?