Tamás Gáspár Miklós, filosof, analist politic, jurnalist și politician, a emigrat din nou, de data aceasta într-o lume mai discretă, mai îndepărtată și greu perceptibilă de către noi, muritorii, într-o lume în care ar trebui să nu mai aibă de luptat cu frontierele, cu corupția sau cu ipocrizia. Alintat de cei apropiați Gazsi, cunoscut drept TGM, a demonstrat că este posibil să fii un cetățean universal fără să te desprinzi de realitatea în care respiri, poți fii deplin informat fără a te de-forma, iar, la rândul tău, poți comunica fără să vrei să domini, să impui, să ucizi. S-a născut la Cluj, într-o familie mixtă, cu o mamă evreică și un tată maghiar, și a înțeles, prin propria sa formare, contradicția dintre universal și naționalism, dintre absolut și frontiere, dintre populism și pretențiile de suport popular majoritar. Vom regăsi ulterior toate acestea în eseurile și cărțile sale, în discursuri și în spumoase conversații, deja regretate de toți cei care l-au cunoscut. Trecutul complicat al familiei, precum și contextul epocii îl determină să emigreze în Ungaria (1978), unde avea să predea filosofie la Universitatea Eötvos Lorand (ELTE) din Budapesta. Desigur, la ora aceea, adică la scurtă vreme după Charta 77 din Cehoslovacia, Ungaria intrase într-o epocă de dezgheț și liberalizare, opoziția începea, timid, să coaguleze primele grupuri de discuții, dar, pe fond, chiar și Budapesta rămăsese încă în hamacul comunist. Oscilând între un libertarianism moderat și un soi de anarho-sindicalism democratic, adică într-o stranie sinteză a mai multor ieșiri posibile din ideologia regimului comunist, nu se regăsește nici în ecourile Scolii lui Agnes Heller și a lui Feher Ferenc și pleacă mai departe, să predea în Vest și să-și precizeze mai bine propria identitate. „În România am fost persecutat pentru ce am refuzat să fac, în Ungaria, pentru ce am făcut”. Ajunge la Viena, în Franța, Marea Britanie și Statele Unite pentru a opta pentru liberalismul epocii. Întors în Ungaria (1987) devine lider al Alianței Democraților Liberi (SZDSZ), partid de opoziție care pregătește Masa Rotundă și, ulterior, transferul de putere. Îl întâlnește acolo pe Kis Janos și, împreună, devin vocile cele mai autorizate ale reformiștilor non-comuniști. Este ales deputat al primului Parlament liber și considerat mintea limpede a forțelor politice înhămate să realizeze tranziția pașnică la democrație. La final de mandat (1994) s-a retras din prim-planul puterii politice fără a renunța la observarea îndeaproape a jocurilor partidelor, a presei și a dezangajării treptate a societății civile. A predat din nou, teorie și analiză politică, a publicat articole și cărți, a participat la școli de vară, dezbateri publice, emisiuni media. Tocmai retragerea din pozițiile de putere i-a redat libertatea de a explica ceea ce vede și crede, prospețimea corelațiilor, a întrebărilor deseori stânjenitoare pentru partenerii de dialog și a provocărilor îndrăznețe adresate lumii din jurul său. „Îi plăcea să provoace… l-am iubit pentru că întotdeauna se întâmpla ceva în jurul lui, niciodată ceea ce ai fi așteptat, dar întotdeauna susținut de personalitatea” (Péter Demény, profesor și scriitor, Universitatea „Babeș-Bolyai”). „Nu doar viața intelectuală maghiară a devenit mai săracă prin plecarea lui Mikló Tamás Gáspár, ci întregul cerc cultural central și est-european… Când eram mai tânăr, pe la treizeci de ani, cu ambiții mari și mijloace modeste, nu aș fi fost capabil să respir cultural fără doi cilindri de oxigen din fostul bloc comunist: Zizek (Slovenia) și Mikló Tamás Gáspár (născut în Transilvania, stabilit în Ungaria, actualmente un autentic cetățean planetar” (Costi Rogozanu).

După 2000 și mai ales după revenirea la putere a FIDESZ, TGM s-a definit ca om de stânga și a condus o scurtă perioadă formațiunea extraparlamentară a ecologiștilor. (2010–2011). L-am regăsit, apoi, în grupul de reflecție care încerca să coaguleze o opoziție unită împotriva FIDESZ, inclusiv în ultimele alegeri parlamentare, dar s-a dovedit din nou că și cele mai bune sfaturi sau proiecte au nevoie de oameni pregătiți care să le pună în practică. Din păcate pentru Ungaria, opoziția este, în continuare, foarte slab organizată și cu propuneri neconvingătoare de politicieni. Ca urmare, ceea ce rămâne de făcut este o analiză cât mai consistentă a acțiunilor lui Orbán Viktor și, pentru cei care doresc să stea în preajma sau în centrul puterii, o mai bună asimilare a învățăturilor acestor analize.

I se poate reproșa lui TGM oscilația între libertarianism, anarhism și apoi ecologism. „Era de stânga, era verde, era democrat”, a declarat Péter Ungár, copreședintele Partidului Verde Maghiar. Practic, TGM a încercat să rămână spiritul liber și obiectiv al unor epoci tulburi, în care multe identități au fost negate și redefinite, în care dreapta și stânga au avut, pe rând, culori diferite și voci sau roluri greu de prevăzut. „TGM a luptat toat viața pentru o Ungarie bună și iubitoare, unde luptăm pentru cei mai săraci, nu călcăm în picioare drepturile omului, avem responsabilitate unii pentru alții și mediul nostru și condamnăm extremiștii” (explica același Péter Ungár). Greu de acceptat pentru politicienii veroși, care au tranzitat nu concepte politice, ci partide și poziții de putere ale unor grupări clar opuse ideologic; straniu pentru omul de rând, obișnuit cu o identitate și o poziționare pe cât posibil de-a lungul întregii vieți, greu de priceput diferența între adoptarea temporară a unei doctrine și, respectiv, înregimentarea într-o formațiune politică sau o poziție de putere. În cele din urmă, Orbán Viktor, pe care l-a cunoscut și l-a criticat cu voce tot mai apăsată, a scris și el pe o rețea de socializare: „A murit un vechi luptător pentru libertate. Dumnezeu să te binecuvânteze TGM!”.

Gândirea sclipitoare

Cea mai pregnantă latură a personalității sale transpare acum din mai toate mesajele publicate de prietenii săi: o minte ageră, un om cald și onest, un umanist și un dialectician prin excelență. „A iubit tot ce era legat de Cluj, Echinox, Universitatea, pe scurt tot ce a însemnat tinerețea lui. După câteva mesaje și răspunsuri, devenea o persoană jovială, cu un sclipitor simț al umorului” (József Balázs Imre, poet). „Geniul său spontan era provocator și copleșitor. Ar fi putut fi oricum, numai banal, plictisitor sau monoton, nu” (Vladimir Tismăneanu). „Spectacolul minții lui e atât de viu, încât faptul de a fi sau nu de acord cu concluziile la care ajunge devine secundar. Importante sunt culoarea, originalitatea, panașul… Prezența lui, oricât de incomodă, e ca sarea în bucate. E un ferment salutar, o garanție împotriva somnolenței morale, a teoriei gri, a stereotipiilor. Confruntarea cu un asemenea om e, pentru oricine, un act necesar de igienă interioară” (Andrei Pleșu, 2001).

Astfel că, înainte de a căuta cele mai pertinente idei pe care le-a pus în discuție, trebuie să ne oprim să formulăm o primă concluzie-avertisment. Un rătăcitor nu doar prin geografia politică a Europei, ci prin cea conceptuală și ideologică, nu a vorbit cu ură, pe care, însă, a condamnat-o de câte ori i s-a ivit ocazia (foarte des!). Nu s-a ambiționat să critice, ci să pună acele întrebări sau contexte interpretative din care partenerii de dialog să desprindă atât „sancțiunea”, cât și posibilele remedii; nu doar formularea unui diagnostic, ci și cadrul în care ar putea fi găsită soluția. Prin accentul pe gândirea critică, pe dialectica și exemplificarea fiecărei aserțiuni, TGM a încercat să formeze oameni și raționamente, caractere și cultură politică. Dacă ne uităm puțin în ograda românească a vieții politice, cu greu vom găsi (sau, poate, deloc) asemenea personalități care, în locul goanei după funcții și averi, să se străduiască să formeze, să faciliteze tranziția mentală către un spirit democratic, moral, rațional. Nu în ultimul rând, modul în care TGM dezvolta dialogul la cursuri sau în conferințe îl apropie de socratism, de învățarea prin argumentare și confruntare de idei. Oare avem curajul, ca societate românească, să privim în oglindă pentru a vedea cât de străini suntem de experiența dezbaterilor fără stridențe și microfon, a explicației logice și a căutării adevărului dincolo de interesele de moment? Desigur că nici societatea maghiară nu dovedește o mai bună familiarizare cu practicile democratice ale discuției libere, dar nu aceasta ar trebui să fie consolarea! Până la urmă, absența acestor deprinderi conduce la efecte cu totul nefaste în viața noastră politică.

Am putea descoperi câte ceva pornind de la ceea ce TGM numea „mitul străinului”. L-a definit în antiteză cu constructul național. Dacă acesta din urmă coagulează, pentru mulți, ideile de ordine, de unitate, de puritate, străinul este ceva ce nu cunoaștem, un amalgam de posibilități, o pluralitate de convenții și tradiții, o diversitate periculoasă tocmai pentru că neagă mitul monolitului național. A scris despre esența morală a naționalismului și, implicit, despre faptul că străinul devine, în acest context, o expresie a păcatului, a microbului. Este tot ceea ce nu poate fi asimilat în corpul național. Dacă pentru TGM acestea sunt reflecții și avertismente, pentru prea mulți politicieni ideile de mai sus constituie farmecul xenofobiei și al extremismului între timp activat în viața socială. Naționalismul, demonstrează TGM, este construit pe cinci paradoxuri: naționalismul pretinde că se referă la oameni, dar, prin felul în care a fost construit conceptual, exclude tocmai componenta umană. Omul nu e o componentă primordială a naționalismului, ci destinatarul limbii și culturii și, cu titlu de întâmplare, al teritoriului pe care se manifestă. Mai departe, spune TGM, națiunea îl definește pe individ ca persoană socială, dar îl îngrădește la nivel spiritual, adăpostindu-l în cadre și prejudecăți care îi sunt oferite fără a se fi ocupat de cercetarea lor. În aceste cadre, individul se poate afirma doar ca parte a unui grup (națiune), iar eventualitatea că nu aparține acelui grup sau nu se regăsește acolo transformă naționalismul într-o opreliște a afirmării sale. Suntem în fața unei delimitări între noi și ceilalți. Și în opoziție clară cu morala creștină îmbrățișată de națiunile europene. „Morala” implicită a naționalismului spune că națiunea în cauză e exponenta binelui, a dreptății, celelalte fiind, mai mult sau mai puțin, devieri. Care, eventual, trebuie corectate. Cum aceste gânduri au fot publicate de TGM acum două decenii, aproape că nu mai trebuie să ne întrebăm câtă nevoie am fi avut de el în acești ani în care morala națiunii perfecte împinge armatele să ucidă și să ocupe.

Corelativ complexului numit națiune, TGM a discutat problema graniței. A celei menite să separe și care trece printre oameni și a celei care e trasată prin oameni, prin viețile și sentimentele lor. A celei care transformă omul obișnuit în Cel Care Trece Dincolo. În vreme ce naționalistul are propria cultură, concepte gata formulate, o tradiție pe care o continuă, celălalt ia totul de la început și trebuie să-și găseasca propria ordine și cultură. „Cel ce Trece Dincolo are tovarăși de drum, naționalistul, o patrie.” „Mitul Străinului nu are nevoie de naționalism, însă naționalismul nu se poate dispensa de mitul Străinului.” Din acest punct, TGM a definit etnicismul și post-fascismul ca fenomene contemporane, perfect integrabile în narațiunea democratică fără a fi mai puțin nocive. Ele facilitează contextul electoral și cel instituțional, dar realizează agenda unor lideri non-democratici, „inversând cursul iluminist de adaptare a cetățeanului la condiția umană”. Cu aceste instrumente, a deconstruit și populismul regimului Orbán, comparându-l cu practici similare din Orient, din antichitate, din America Latină. A demascat astfel faptul că „falsul antielitism de azi se adresează de fapt, egalitarismului” pe care îl neagă sub aparenta lui promovare. Egalitarismul e demontat tocmai prin construirea a nenumărate serii de „noi” și „ei”, prin limitarea națiunii la grupul de suport și interese al puterii, ceilalți devenind „Străini” sau „Cei ce Trec Dincolo”. Clientelismul, nepotismul și constructivismul acesta conceptual au fost adversarii săi permanenți, pe care i-a atacat cu analize pertinente și printr-o neobosită pedagogie socială. Acum, că a plecat, reiese „din fiecare text ideea că am rămas orfani, căci TGM a ținut o oglindă în fața tuturor forțelor politice cu o onestitate nemiloasă, fără teamă de consecințe” (transtelex.ro, Vig Emese). Și, dacă am fi la fel de onești cu noi înșine, ar trebui să aflăm cât de orfani suntem, pe fond, găsind rar asemenea îndrumători și doar pentru a-i blama, a-i îndepărta și ignora. Oare Cel ce Trece Dincolo devine, prin aceasta, credibil? TGM dădea din cap a neîncredere. Și a trecut, iar unii dintre noi îl căutăm prin amintiri.

Drum lin, Gazsi TGM, în lumea ta de argumente și întrebări. Drum lin!