Liberalii continuă să mă surprindă. Când își pun în cap să-și schimbe șeful, nimic nu le mai stă în cale. La ei, e ca un fel de boală, cu două principale simptome: a permanentelor nemulțumiri și a veșnicilor nemulțumiți.

Nemulțumirile disimulează lipsa unui proiect politic clar, dar și absența unor reușite categorice de după momentul aderării României la NATO și, mai apoi, la UE. Totodată, ele sunt rezultatul unui îndoit blestem căzut pe capul liberalilor: acela de a fi canibalizați de „teutonii” partidului portocaliu și de a fi siliți să guverneze alături de cei pe care, în mod natural, ar trebui să-i deteste: socialiștii. Nemulțumiții sunt urmașii liberalilor naivi, care, din anii ’90 încoace, au amenințat cu fracturarea partidului ori chiar au smuls câte o „aripioară” și au înființat un partiduleț pretins „mai liberal”, dar, desigur, mult mai mic decât cel de care s-au desprins.

La cele de mai sus, se mai adaugă o „suferință”: cam de pe vremea lui Traian Băsescu, Partidul Național Liberal și-a dus existența în siajul instituției prezidențiale. Cât s-a putut, liberalii s-au raportat la, s-au legitimat cu și au trăit din punct de vedere politic în simbioză cu personajul care, la un moment dat, exercita funcția de Președinte al României. Cum au fost lăsați în brațe de șeful statului ori s-au dezis de acesta, liberalii s-au prăbușit în sondaje și au fost nevoiți să-și găsească… un alt rege. Astăzi, domnul K.W. Iohannis este exact liderul de facto de care ei au nevoie. Președinții de jure ai Partidului Național Liberal contează mai puțin, spre deloc. Ei se pot numi oricum, pot avea orice culoare a pielii, a părului sau a ochilor. Se pot numi „orban”, „cîțu” sau „ciucă”, atâta timp cât sunt cuminți — adică foarte ascultători — și înțeleg că, în relația instituțională angajată cu Președintele României, poziția lor este una submisivă.

Dar să ne întoarcem la Congresul Partidului Național Liberal, desfășurat duminică, 10 aprilie 2022. Pe repede-nainte, au luat cuvântul mai mulți membri marcanți ai partidului, între care atenția mi-a fost atrasă, mai ales, de Rareș Bogdan. Acesta din urmă m-a lăsat mască: practic, a repetat discursul de acum șase luni, atunci când liberalii l-au executat pe „orban” (cel care devenise un substantiv comun pentru ei) și l-au întronizat pe „cîțu” (cel care urma să se perime în circa șase luni). Dl Rareș Bogdan m-a omorât — din nou, ca și data trecută (minus pandemia și prezența ostentativă a Președintelui Iohannis) — cu „îmbunătățirea vieții românilor”, „sprijinirea antreprenorilor români”, „educația”, „veniturile românilor”, „drumul european al României” sau „parteneriatul strategic cu Statele Unite”. Nu mi-a venit să cred. Dacă din gogorițele stângaci legate ale lui Rareș Bogdan ai fi înlocuit substantivul (încă) propriu „Ciucă” cu substantivul comun „cîțu”, ai fi zis că te-ai întors în timp și că, de fapt, ești cu șase luni în urmă, la acel congres liberal aglomerat, care i-a scandalizat pe adepții lockdown-ului sanitar absolut. Remake-ul logoreic al dlui Bogdan m-a întristat. Am realizat că liberalii sunt lipsiți nu numai de imaginație, dar și de vocabular politic. Pentru ei, un produs teatral reșapat este numai bun de servit poporului pe care vor să-l guverneze. Românii nu merită nici măcar efortul de a fi amăgiți cu discursuri proaspete și înțelept finisate. Vorbind din nou țării ăsteia – după ce o făcuse cam la fel, cu șase luni în urmă – Rareș Bogdan nu a făcut altceva decât să ne anunțe că el a renunțat la dregătoria de postelnic[1] al domnitorului „cîțu” și că se crede vrednic să devină spătar[2] al voievodului (sau al generalului) Ciucă. Poate că, în vremurile ce vin, pentru dl Bogdan va fi mai de folos să pregătească armele lui Ciucă decât i-a fost să scuture pernele lui „cîțu”. Privită astfel, schimbarea anunțată cu emfază de acest „amfitrion” al liberalilor s-ar rezuma la următorul slogan: A murit regele! Trăiască generalul! Ce poate aduce românilor această schimbare? Eu cred că nimic. Costul vieții lor va continua să crească. Siguranța lor va fi însoțită de garanții din ce în ce mai modeste. Iar viața lor va continua să curgă între taxe, griji, psihoze, manipulări grosolane, COVID și război.

Cred că au dreptate cei care susțin că, de fapt, schimbarea lui „cîțu” cu Ciucă a fost dorită și ordonată (șoptesc unii) de președintele de facto al Partidului Național Liberal: K.W. Iohannis. Se spune că generalul interiorizează mai eficient subordonarea decât o făcea bancherul „caterisit”. Și asta răspunde mai bine dorinței Președintelui de a ajunge în situația de a avea și de a controla un „guvern al său”. Dacă așa-i pică bine omului, eu nu am nimic împotrivă. În fond și la urma urmei, puțin îmi pasă cum anume se distribuie puterea între cei doi capi ai Executivului nostru bicefal. Două lucruri nu-mi ies totuși din minte: felul mediocru de a se exprima al dlui Ciucă și poziția stingheră și umilă — de tipul „cu căciula în mână” — pe care același domn Ciucă a luat-o față de dna Ursula von der Leyen, la o întâlnire avută cu aceasta, cu câteva săptămâni în urmă. Oare dl Președinte Iohannis a reflectat asupra acestor lucruri atunci când a hotărât ca dl Ciucă să devină omul său de încredere în PNL?

[1] Dregător însărcinat cu pregătirea camerei de dormit a domnitorului.

[2] Dregător însărcinat cu pregătirea armelor voievodului.