„Oglindă, oglinjoară, cine-i mai european din țară?” Țară, care țară? Europa, ni s-a tot spus, este o cultură, un mod de a înțelege lucrurile și de a ne raporta la limitele ființei noastre prin prisma câtorva axiome unanim acceptate. Unanim? Da, era paragraful acela cu spațiul deschis către lume, pluralism, domnia legii, onestitate, egalitate între statele membre, respect și comunicare coerentă. Dar unde e paragraful, la ce pagină?
O, scuzați, nu se mai vede numărul paginii! Și atunci nu putem decât să privim scena politică și să decidem singuri, dacă putem, cine e și cine nu e european. Cum se lamenta, pe vremuri, Hamlet, prințul Danemarcei, să înțelegem cine își asumă chinul de a suporta săgețile destinului neprielnic și cine are puterea de a opri suferința. A fi european înseamnă a avea un destin neprielnic? Da, spune Boris Johnson și, mai nou, cu tot atâtea nuanțe câte feluri de brânză la o masă oficială, o spune și Emmanuel Macron. E greu să stai în Europa, casa aceasta trebuie renovată, restructurată, cine n-a apucat să intre, mai bine stă în curte. Sau în stradă, poate trece timpul și renunță…
Așadar, Brexitul este și nu este. Poate va fi, poate se prelungește, se votează, dar poate nu, se trimit scrisori oficiale și bilețele ca în gimnaziu, argumentele nu mai contează, ci doar orgoliul la marginea sau împotriva legislației sau a bunei rațiuni. Săptămâna trecută ar fi trebuit să ofere, prin summit-ul Consiliului European, încheierea de mandat al lui Jean Claude-Juncker și Donald Tusk. Într-un fel sau altul, la un final de capitol, fiecare își dorește să așeze cât mai multe sub linie. Agenda era încărcată, însă temele mari se refereau la Brexit și la începerea negocierilor în vederea aderării Macedoniei de Nord și a Albaniei. Nu a fost să fie, ba mai rău, au apărut noi dificultăți! „Campion” al spiritului european, Emmanuel Macron s-a opus prin veto negocierilor cu Macedonia de Nord și a atras încă două voturi potrivnice, ale Danemarcei și Olandei, în dosarul Albaniei.
Și aici, argumentele parțial îndreptățite, dar repetate de când lumea, încep să cântărească greu sub presiunea prafului adunat. Finlanda, deținătoarea președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene, a propus tăierea subvențiilor pentru fermieri și pentru regiunile sărace ale clubului, provocând „insatisfacția unanimă”. În aceeași linie, nu s-a ajuns la nicio înțelegere privind măsurile de încetinire a încălzirii globale, dar a fost condamnată incursiunea armată a Turciei în Siria. Cu ce consecințe relative la un nou val de refugiați venind spre Europa, nu s-a precizat…
Brexit, no Brexit
Nu prea știe cineva dacă și cum se va petrece. Ca niște gentlemani care se respectă, englezii nu știu, cu opt zile înainte de termen, cum să se mai dea în spectacolul lumii pe care vor să o părăsească fără a ieși din ea. Are ceva caragialesc toată povestea, dar i se spune umor negru! Precum ceaiul din colonii! Boris Johnson trimite la Bruxelles scrisori oficiale, însă nesemnate, cerând prelungirea termenului de Brexit, dar și bilețele semnate, însă informale, prin care cere să nu fie acceptată cererea. Emmanuel Macron îl susține. Parlamentul îl amână cu abilitate avocățească, „pentru studierea dosarului!”. Regina tace suspect, deși un gest „suveran”, fără a fi autocratic, ar putea da un indiciu. „E ceva putred… în Brexit, dar labirintul juridic și cinic-politicianist le depășește pe toate. Se aud propuneri pentru alegeri anticipate (irațional), dar și no-deal (ilegal); negocieri, rescrieri ale Acordului cu UE, detalii, voturi amânate în legislativ de pe o zi pe alta, suspans… Despre încurcăturile pe care le creează spectrul încă infinit al soluțiilor posibile, nicio vorbă. Va fi istorie suficientă, după 31 octombrie…
„O greșeală istorică”
Rod al eforturilor diplomatice depuse în ultimele trei decenii (!) și al reformelor interne realizate împotriva unor incredibile contestări și opreliști, dosarele Macedoniei de Nord și, respectiv, Albaniei așteptau de la summit-ul din 17–18 octombrie să primească undă verde pentru începerea negocierilor de aderare. Amintim faptul că Albania a trecut în acești ani de la dictatură la reforma sistemului judiciar, afilierea la NATO (2009) și a dat acces agenției europene Frontex la operațiunile poliției sale de frontieră. Macedonia de Nord, aflată acum câțiva ani în pragul războiului civil, a reușit să depășească blocajul numelui, să organizeze alegeri credibile și să deschidă dosarul integrării în NATO, pe un mare val de simpatie internațională, dar cu toate reformele trecute la limită prin legislativul național.
Celor două țări li s-a promis deschiderea negocierilor, apoi a fost amânată și se aștepta ca acest summit, în sfârșit, să pronunțe vestea cea mare. Cu veto-ul Franței se deschide o stranie cutie a Pandorei, departe de Paris, dar atât de ne-europeană. Contrazice și Strategia EU în materia extinderii (2018), și promisiunile și strângerile de mână, și, mai ales, cursul evenimentelor din ultimele decenii. Așa-zisa reformă a instituțiilor, menționată de președintele francez drept scuză, precum și nevoia de a monitoriza țările nou intrate în club împoriva derapajelor anti-democratice nu spune în ce măsură vor fi penalizate derapajele țărilor occidentale. Nici de ce un proces de negociere, care oricum durează mult, nu putea fi deschis spre a confirma cuvântul dat de oficiali europeni și, mai ales, spre a menține deschis cursul reformelor.
Cunoscătorii necazurilor din regiune se tem acum pentru ambele țări. Premierul Zaev a convocat deja alegeri anticipate în Macedonia de Nord și, fără umbrela europeană potrivnică, Nikola Gruevski s-ar putea întoarce spre a readuce la putere forțele anti-europene, pentru a relua vechiul nume al țării, cu toate problemele conexe și, evident, ar anula, cumva, deciziile de condamnare deja pronunțate pentru marile fapte de corupție. Albania, spun experții, ar putea juca de partea Kosovo, și așa nerecunoscută, spre a o alipi, creând și mai mari disensiuni cu Serbia, Macedonia și, poate, Bosnia-Herzegovina. Greu de crezut că revenirea naționalismului în Balcani s-ar produce fără incidente grave, a căror memorie e încă vie pentru atât de mulți din regiune! Dar să nu uităm că „niciun lider occidental nu a solicitat organizarea unor alegeri libere și corecte la nivel federal în Iugoslavia anului 1990, pentru a negocia în liniște viitorul țării într-un context instituțional democratic! (Stefano Bianchini, profesor al Universității din Bologna).
Jean-Claude Juncker a calificat veto-ul Franței drept „o greșeală istorică!”. Nu ar fi prima în Europa, dar parcă Uniunea se construise tocmai spre a evita conflictele violente pe continent! Însă integrarea Balcanilor a devenit o temă central-europeană, o posibilă ambiție germană corelată cu diminuarea fondurilor și disponibilității pentru parteneriatul extins cu Nordul Africii. Încă suntem francezi și germani, nicidecum europeni!
Alt val de migranți?
Recentele evenimente din Siria, dincolo de instabilitate și victime umane, readuce pe agenda central-europeană tema valurilor de migranți. Izolarea internațională a kurzilor, dublată de numărul mare de refugiați deja existenți în Turcia, Liban și chiar Siria nu sunt decât noi motive pentru ca un număr greu de controlat de oameni aflați în căutarea siguranței personale și a familiilor lor să pornească spre Europa. De acolo, de sub gloanțe, „micile narcisisme” (Ignatieff) europene, adică puseele de naționalism, sunt total irelevante. Întrebarea este dacă și cum ar putea țările „nou intrate în Europa”, adică cele central-europene să gestioneze, administrativ și uman, cultural o temă pe care întregul club european nu o poate preîntâmpina?
Aflați la Bruxelles pentru summit-ul european, liderii țărilor de la Visegrad au căzut de acord să susțină Ungaria, în protejarea propriilor frontiere, în cazul unor noi valuri de refugiați, prin trimiterea de forțe speciale antrenate în acest scop, a anunțat recent Bertalan Havasi, purtătorul de cuvânt al premierului maghiar. Ești european dacă te opui liberei circulații a persoanelor? Da, era o normă privitoare la cetățenii europeni. Ești european dacă verifici cine pătrunde în spațiul comunitar? Normal, numai că unii sunt mai îndreptățiți decât alții! Și nu e nevoie să ne amintim de Orwell, știrile zilnice o fac în locul nostru. Iar dacă imaginația te împinge într-acolo încât să vezi că acești oameni sunt, de fapt, o masă de manevră în vederea altor interese, ești total anti-european!
A fi european
A fost odată o poveste frumoasă, cu gentlemani și înțelegeri ferme, cu moralitate și onoare, cu cavaleri și domnițe. Nu știm unde s-au ascuns toți aceștia, pesemne au fugit când au văzut și au înțeles în ce lume trăim. Este, desigur, o lume a fricii. O știe orice analist politic începător. Ne prefacem că suntem mari (puteri) și înțelepți, dar evităm dosarele grele tocmai pentru că nu suntem ceea ce am dori să fim. Nu avem soluții și ne mințim cu gesturi radicale, cu vorbe grele și, mai ales, cu fraze alambicate pe care le-am lăsa moștenire unor generații pretins mai abile.
Dar nu despre asta era vorba în poveste! Acolo, un final de romanță însemna că fiecare își vede de treaba lui, demonstrând că are o asemenea treabă, și nicidecum nu revenea că poate i se mai deschide ușa. Onoarea era onoare, și cuvântul dat ținea loc de semnături, ștampile și ratificări. Garantarea integrității unui stat ar fi însemnat garantare cu orice preț, promisiunea extinderii menținea umbrela unui viitor mai bun pe toată durata transformării necesare, profunde a celui vizat, iar solidaritatea gentlemanilor din club era sacră.
Cine și de ce se teme? Londra ar fi vrut mai mult decât un parteneriat special cu Germania și Franța în cadrul Uniunii, până la urmă imperiul este ceva ce nu poate fi partajat (în opoziție cu statele ”simple”). Imperiul este ceva ce tinde să includă și să guverneze. Nu a fost să fie, e rău ca normele să vină de la instituții continentale, e și mai rău fără beneficiile pieței comune, singuri pe insulă. Dilema a fi semi-suverani sau a nu mai fi o mare putere nu se poate traduce în limba engleză. Și atunci, vine Boris Johnson și se amuză de consternarea tuturor… Oare ce reacții ar fi avut dl Macron dacă Polonia sau Bulgaria ar fi procedat în maniera Marii Britanii, cu incertitudinea „divorțului” planând mai bine de trei ani?
Franța se teme instinctiv de Germania și, dacă acum aceasta din urmă traversează o perioadă de redefinire internă, atunci Macron consideră că Balcanii de Vest, potențiali aliați ai Germaniei (?), trebuie puși la respect. Chiar cu riscul de a intra în barca altor puteri mai greu de controlat decât Germania vecină. Germania și-a atins potențialul maxim în actuala formulă și trebuie să se decidă ce rol va dori să joace în plan internațional și cu ce instrumente.
Țările din Balcanii de Vest au încă multe de așezat în propria ogradă și din ce în ce mai puțin entuziasm, câtă vreme o mână de oameni se luptă cu fantomele trecutului, cu presiuni politice din toate direcțiile și, mai ales, cu tendința naturală spre corupție și iraționalitate, hrănită de instabilitate și de limitarea resurselor. Grupul de la Visegrad le-ar dori întărite spre a-și asigura propria bunăstare, dar jocurile lui Macron și Erdogan țin sirenele în continuă alertă.
Și cavalerii? Dialogul spumos, asezonat cu măsuri de colaborare și încredere reciprocă? Cum să te temi de oameni de cuvânt, de înțelegeri reciproce și de logica bunului-simț? Dar asta era în poveste! În realitate, nu suntem europeni, ci națiuni, rod al separărilor și distanțării de celălalt, al frontierelor pe care le-am șters, deși le ridicăm mereu în calea vecinilor, al fricii de călălalt. Pluralismul, comunicarea și, mai ales, compromisul care face ca proiectele să devină viabile, toate aceastea sunt încă de (ne)tradus în limbile europene. „Cred că tratarea relațiilor internaționale pe fondul «referirii la cadrul statelor națiune» este, de acum, depășit și inutil!”, sublinia Stefano Bianchini. „Integrarea macro-regională într-o lume globalizată și interdependentă este, acum, noul orizont al umanității!” Așadar, oglindă, oglinjoară, e cineva european în țară? Care țară?