Cât de mult a contat, în copilărie, în adolescenţă, că tatăl tău e scriitor? Te-a inspirat în ceea ce ai devenit mai târziu?

Firește că a contat enorm felul în care tatăl meu m-a învățat să citesc poezie (el mi i-a pus în brațe pe optzeciști, dar și pe Trakl, Rilke, Rimbaud, T. S. Eliot, Saint-John Perse) ori felul în care tatăl meu a primit cele dintâi mostre de poezie scrise de către mine, masacrându-le și spunându-mi că scriu mimetic (aveam 17 ani) și provocându-mă să îmi găsesc o cale personală, până la capăt (cam așa mi-a spus: Caută-ți drumul tău individual, dincolo de influențe ori chiar împotriva acestora, fii tu însuți, găsește-te, află cine ești!)

Ai scris poezii la băieţii de care-ai fost îndrăgostită? Cum reacţionează un băiat când primeşte poezii de la o fată?

Nu am scris poezii despre băieți (hiha! – am fost o adolescentă care a refuzat să scrie despre iubire, îndrăgosteală, pasiune!), ci am scris doar poezii despre bărbați, la tinerețe și maturitate: despre Corin (bărbatul meu) ori despre tatăl meu (Domițian Teodoziu). Sau despre alți prieteni (mai tineri ori mai bătrâni) care m-au bântuit și provocat, când și când, cu idei, senzații, amintiri, dialoguri (Andrei Codrescu, Emilian Galaicu-Paun, Marius Oprea sunt câțiva dintre ei). În cartea experimentală de proză Nașterea dorințelor lichide există, însă, în partea a doua, portretele a 108 bărbați (post-bărbați, îi numesc eu), unde am folosit și destule tipare masculine din viața reală!

Cum reacţionează Corin Braga, soţul tău, când îţi citeşte textele, cărţile? Discutaţi despre ele înainte de a le face publice? Le… verifici pe Corin impactul?

Corin este bărbatul meu, așa doresc să îl numesc și definesc (întrucât SOȚ sună prea oficial, dogmatic și exterior): când spui despre cineva că e bărbatul tău e cu totul altceva, e o definiție deja lăuntrică și conținătoare… Corin îmi citește mai ales poezia (tocmai întrucât, nefiind poet, este apt să îmi perceapă eventualele scăpări, greșeli în chip obiectiv, așa încât ascult, de obicei, observațiile lui și le aplic imediat): este unul din cititorii de cameră, ca să zic așa, ai poeziei mele. Și e și un fan al poeziei mele, ceea ce se întâmplă mai rar într-un cuplu. Îmi citește și proza și, în acest caz, sunt ceva mai temătoare, întrucât, fiind el însuși prozator, observațiile lui sunt mai acute și aspre. De obicei, verific prin Corin impactul poeziilor mele; proza mi-o citește doar după ce o public, așa încât de-abia atunci aflu și eu reacția lui exactă!

Este evident că nu crezi în ceea ce s-ar chemat „scriitor specializat”: poet, prozator, eseist, dramaturg. Scrii poezii, poeme, proze, romane, eseuri, studii, texte critice, recenzii, cronici. Eşti soldatul literar universal! Pardon, cruciata literară… Nu sunt deschise prea multe fronturi?

Cine știe, poate că sunt un soi de subiect multiplu. Totuși, dacă ar trebui să aleg, aș spune că sunt în principal poetă, apoi prozatoare. Așa simt din interior. Pe eseistă o las pe ultimul loc, întrucât aceasta a fost cea mai mediatizată (și mă cam irită ascendentul ei). Soldat literar universal nu am cum să fiu, decât dacă s-ar considera că ies la scenă deschisă cu o baionetă sau cu o arbaletă ori măcar cu un pistol de buzunar, ceea ce nu s-a prea întâmplat. Iar cruciată, ehei, ținând cont de faptul că nu a existat o femeie-cruciat, nu văd de ce, metaforic și simbolic, nu aș putea fi eu așa ceva, desigur, exclusiv în poezie și proză!

E adevărat că ai spus despre scriitorul român că e vanitos, egolatru şi oportunist?

Ca portret general, da, sunt termeni care i se potrivesc scriitorului român, mai ales primii doi. Oportuniști nu sunt toți scriitorii români, dar destui dintre ei, da. Defectele acestea nu sunt, însă, specific românești, neapărat, ci funcționează și în alte literaturi. La noi mi s-a părut doar că e mai pregnant fenomenul după căderea comunismului. Există, ca să zic așa, un „capitalism primitiv agresiv” în funcționalitatea și auto-managementul scriitorului român actual…

Ai întocmit o „Bibliotecă stranie”, carte în care ai topit zeci de cărţi bizare apărute în ultimii 30-40 de ani şi care ţi-au făcut plăcere/plăceri la lectură. N-am găsit printre ele nici un op al vreunui autor român (Andrei Codrescu nu se pune, căci Mesi@, despre care scrii, a apărut în traducere din engleză). Să nu fie scriitorul român în stare nici măcar de-o… bizarerie?

Biblioteca stranie (care propune 53 de romane ingurgitabile de către gurmanzi și gurmeți) s-a născut exclusiv din plăcerea mea de cititor de proză străină. Firește că și în literatura română există cărți bizare (câteva), la sfârșit de secol 20 și început de secol 21, dar, din start, nu literatura română m-a interesat (deși am citit foarte mult, în ultimii 20 de ani, din literatura autohtonă). Sunt dascăliță la Facultatea de Litere din Cluj, secția Literatură universală și comparată, drept care această bibliotecă stranie a mea ar putea deveni, în timp, un prilej de a discuta cu studenții mei modificările, anamorfozele, avatarurile structurale și tematice, invarianții din proza străină actuală. Ciudatul roman Mesi@ de Andrei Codrescu este analizat în cartea mea ca roman american, chiar dacă autorul este de origine română și, în plus, este și prieten al meu; de altfel, mai există în Biblioteca stranie încă un prieten aparte despre care am scris, e vorba despre romancierul britanic Lawrence Norfolk și romanul său Dicționarul lui Lemprière. Românii sunt bizari, totuși, în chip minoritar deocamdată, la nivel de scriitură și invenționită fantasmagorică! Atunci când se va strânge un număr sporit de autori de cărți stranii în spațiul băștinaș, poate voi scrie și despre ei…