Se spune — spun, de fapt, bărbații: cei mult mai bărbați decât mine — că, „de la un punct încolo, cantitatea devine calitate”. De la care „punct încolo”, însă, nu spune nimeni. Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să ghicesc. Cu atât mai mult cu cât sunt sechestrat în mașină și nu pot scrie o lucrare științifică mai de Doamne-ajută. Și nici nu-mi place să copiez.
„De la Pasajul Jiul, de la Popa Șapcă, de la strada mea?”, mă întreb, în gând, pândindu-mi un răspuns, dacă nu corect, măcar inteligent, la geamul celulei mele cu 5 locuri înghesuite. („Dacă ne-am pune câte un burduf între noi, am obține cel mai lung autobuz articulat din lume”, îmi trece prin cap staționând în stația Timișoara — stație care se întinde de la nord la sud, de la vest la est, de la… luni la vineri. Și e vineri.)
Și cum nu găsesc un răspuns demn de ambițiile mele, mă afund în cel mai călduros loc comun: nu de șantier mă cutremur, ci de veșnicia lui. Iar aici, scap de orice grijă: ce dacă sunt 100 sau 1? Cu un șantier suntem datori cu toții. Datori să „îndurăm”, ca să citez din primarul Robu.
Dar ce șantier? Ce unul, ce întreg, când suntem vreo 330.000 la 100 de șantiere?! Adică 3.300 la un șantier. Mai bine zis, avem 0,0003 șantiere pe cap de — ați ghicit! — locuitor. Ceea ce nici nu-i mult, nici nu-i bine — nu-i așa?
Iată cum cantitatea și calitatea se amestecă rău. Sau de-a binelea, dacă tot îmi pierd răbdarea-n mașină degeaba. Unde intervine termenul veșnicie. Care, dacă nu s-a născut la Șag (vorba lui Blaga), s-a născut, cu siguranță, în Centru. În Primăria Timișoara. Cea care face apel la noi să îndurăm spre binele tuturor. Așa o fi cu îndurarea. Merită s-o înduri.
Cum îndur și eu, pe bancheta din spate, gândul că nu vom găsi un de loc de parcare în Piața 700, de unde țin să iau niște flori. Și nu găsim, dar nici nu ne trebuie. Nu putem opri, pentru că n-avem unde, însă nu e nevoie, pentru că stăm. Și stăm. Stăm cât să cobor calm, să aleg un buchet în liniște, schimbând amabilități cu florăreasa, tocmindu-mă de florile mărului cu ea, conversând cu un cunoscut ivit din spatele unor trandafiri roșii, pentru o Maria, desigur, poate soție, poate nu, poate mai mult, poate mai puțin, în fine… Iar mașina e tot acolo. Sau 3 metri mai încolo, ca să nu fiu rău. E bună și coada la mers la ceva.
Și mă bucur că-mi revine umorul, însă foarte puțin. Până aud, din dreapta șoferului, începător, fiică-mea, vocea poruncitoare a mai experimentatului său prieten: „Ia-o pe-aici, la dreapta, pe linia de tramvai — sunt 30 de metri!”. Sar cu un „nu!” părintesc și isteric, dar e târziu: fiică-mea o luase pe unde trebuie, adică înainte, cu toată mașinimea orașului cu tot. Asta însemnând încă o jumătate de oră, pe la Spitalul de Copii, ca să ajungem din nou pe Brediceanu și, de acolo, în Circumvalațiunii. Mă bucur pentru carnetul ei și râd în sinea mea privind la cei doi, apoi patru „rutieriști” care încearcă să dirijeze circulația de la ora prânzului. Ba chiar „salut” un pieton ce-njură claxonul unui șofer din coloană: „Pe unde vrei să treacă bă?! Prin p…a mă-tii?! Taci din gură (din claxon, n.n.)!”.
Spre seară, cu fiică-mea cea mică, în cărucior. Stăm în fața magazinului Bega. Visez la un apus din anii ’90. Cu noi, bărbații, cam egali. Cu ele, fetele, care mai de care mai altfel. Mai frumoase. Acum, tinerele, aproape (în) uniforme. Celelalte fac shopping la Milano. Sau sunt în mașini. Ce să caute la Bega?!
Mă întrerupe un ins. Costum de tânăr, corp de cât are în buletin. Probabil șef, după servietă. Îi stă rău, dar nu știe. Vrea să trimită un mesaj. Mariei?! Scrie greu pe touchscreen. Așa-i trebuie! Când, brusc, greșește — o literă, un cuvând, adrisantul? Îl făcuse să tresară un claxon de pe Proclamația de la Timișoara. Din coada la mers. Înjură: „Pe unde vrei să treacă bă?! Prin p…a mă-tii?! Taci din gură (din claxon, n.n.)!”.
Noaptea, spre scara blocului, mă împotmolesc în alee. Cea asfaltată pentru prima oară din 1970, de Anul Nou trecut. Și spartă în mai-iunie de Colterm. Și rămasă așa. Un șantier veșnic. În fața mea, o pisică. O alta, din spatele meu, miaună ascuțit. Înjur: „Pe unde vrei să treacă bă?! Prin p…a mă-tii?! Taci din gură (nu din claxon, n.n.)!”.