„E în firea omului să aleagă scurtătura şi să trişeze…”. Interviu cu scriitorul Grigore Chiper

Grigore Chiper (n. 16 aprilie 1959, Copanca, raionul Căușeni)  a absolvit, în 1981, Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, după care a fost profesor la Universitatea din Tiraspol (cu sediul la Chișinău). Este redactor asociat al revistei culturale „Contrafort” din Chișinău, oraș în care trăiește. A publicat peste 10 cărți de beletristică, pentru care a obținut mai multe premii importante, dintre care: Premiul Tineretului din Republica Moldova, 1990; Premiul Uniunii Latine, Paris, 1997; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 1997; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 2000. Cea mai recentă carte a sa este volumul de versuri „Opera poetică”, apărut recent la Editura Paralela 45.

Robert Șerban: Locuiești în Republica Moldova, țară care pare că se depopulează accelerat. E doar o părere? Ce anume generează exodul? Cum ar putea fi oprit?

Grigore Chiper: Am să exprim poate o părere neortodoxă dacă am să spun că depopularea reprezintă o consecinţă „firească” a întregii istorii nu numai a Republicii Moldova, ci şi în general a Basarabiei. Pe aceste meleaguri au fost încălcate sute de ani două drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Am în vedere, întâi de toate, dreptul la libertate şi la un trai decent. Dacă privim retrospectiv până în secolul XIX, vedem că Basarabia a trecut dintr-o stăpânire, Imperiul Otoman, în alta, Imperiul Rus. Ambele s-au caracterizat prin lipsa de libertăţi elementare şi prin sărăcie, mai ales în spaţiul rural, unde era concentrată populaţia românească. Nici în perioada sovietică situaţia nu s-a schimbat radical, deşi regimul sovietic respecta aparenţele. 13% din moldoveni trăiau în Chişinău în 1965. În celelalte câteva oraşe situaţia era şi mai proastă. Am stat 10 ani la Tiraspol şi am trăit în permanență senzaţia că mă aflu într-un oraş din Rusia. Nu vreau să acreditez ideea că populaţia de la sat murea de foame, dar oraşul este cel care a creat civilizaţia modernă. El oferă condiţiile necesare pentru o dezvoltare avansată şi multilaterală. El, cum s-ar zice, dă tonul.

Pe de altă parte, în epoca sovietică a fost durată o civilizaţie de un anumit tip închis. RSS Moldovenească era un simplu apendice al unui imens mecanism, URSS, care a sucombat în 1991. Se creaseră sate mari ce aveau puţin pământ, o agricultură orientată exclusiv spre piaţa sovietică şi o populaţie cu o mentalitate de homo sovieticus. Oraşele din RSSM dezvoltaseră întreprinderi încorporate în cadrul industriei de război a imperiului roşu.  Astfel, oraşele, dar mai ales satele, după ce industria de război şi agricultura de tip socialist au căzut, au devenit extrem de vulnerabile. O masă întreagă de oameni a rămas disponibilizată. În toţi anii de independenţă a Republicii Moldova nu s-a găsit, în bună parte din cauza speculaţiilor pe seama scindării geopolitice a populaţiei şi a influenţei colosale pe care o exercită Rusia în prelungire în această parte a Europei, nicio soluţie viabilă de a propune oamenilor locuri de muncă, condiţii atractive de trai şi o atmosferă descărcată de psihoză. Şi atunci, dacă nu şi-au putut realiza dreptul la un trai decent acasă, oamenii s-au folosit de o altă valoare esențială: dreptul la libertate. Exodul de populaţie demonstrează doar proporţiile sărăciei de ghetou şi ale disconfortului psihic în care au trăit de veacuri basarabenii şi decalajul imens dintre Basarabia şi lumea occidentală. Oamenii continuă să plece şi vor pleca până când, sper, va fi atins un echilibru: cei rămaşi vor considera că există suficiente motive/avantaje să rămână, să-şi lege destinul de aceste pământuri. Deja a început să se producă o urbanizare naturală, în baza populaţiei autohtone. Unele persoane înstărite, sătule de super-aglomeraţia din Chişinău, se mută în provincie, dând acesteia o altă dimensiune. Este încă un proces foarte anemic. Problema este dacă ni se va acorda timpul necesar ca situaţia să se normalizeze într-un anume fel.

R.Ș.: Ce consideri că a determinat ca intelectualitatea, de pe ambele maluri ale Prutului, să aibă o tot mai slabă putere de persuasiune în rândul populației? Cine i-a erodat prestigiul?

G.C.: În primul rând, trebuie disociate mai multe tipuri de intelectuali. Dacă ne gândim la scriitori, la intelectualii scrisului, aceştia au căpătat o altă măsură în societatea capitalistă, tehnologizată şi descentralizată. Nu mai sunt purtători de adevăruri ascunse. Arma scriitorului e universul său ficţional. Scriitorii nici nu mai au puterea să persuadeze: se întâlnesc foarte rar, din lipsă de fonduri, cu cititorii de rând, tirajele au dispărut, s-au risipit şi mulţi dintre cititori etc.

Există acum foarte puţini scriitori cu vizibilitate în societate. Scriitorul mare este un produs nu numai al propriului talent. Dar deocamdată nu au fost lansate mecanisme şi structuri suficiente care să producă voci, statui, dacă vreţi. În alte state tocmai aceste somităţi ale artei devin şi voci ale moralităţii. Fără aceste figuri importante, intelectualitatea se dizolvă în masa amorfă de cetăţeni. Pot fi identificaţi scriitori de talia unui Sadoveanu, dar niciunul nu se poate compara cu faima şi impactul pe care acesta le-a avut în timpul vieţii.

R.Ș.: Nu ai fost tentat, de-a lungul anilor, să faci politică? Nu este și lipsa de implicare activă a intelectualilor un mare minus al lor, care a făcut ca lumea politicii românești să arate cum arată?

G.C.: Politicianul trebuie să aibă charismă şi să fie bun orator. Nu dispun de aceste trăsături, inalienabile profesiei de politician. Nu sunt convins că intelectualii ar trebui neapărat să facă politică. Nici nu cred că toţi intelectualii sunt modele demne de urmat. Politica este un domeniu pentru politicieni. Trebuie ca societatea în întregime să lupte ca politicienii să apere interesele naţionale şi cele ale cetăţenilor. Este cunoscut că e în firea omului să aleagă scurtătura şi să trişeze atunci când vigilenţa e scăzută. Într-o emisiune despre Grecia Antică au arătat o piatră care era de fapt o maşină de vot, construită special ca votanţii să nu înșele când vor arunca bilele negre şi albe. Chiar şi în Occidentul bogat şi ultracivilizat izbucneşte din vreme în vreme câte un scandal care oripilează opinia publică.

Dacă un intelectual este chemat pentru a face politică, cred că el va merge în politică. Şi atunci intră într-o altă lume, cu legi proprii. Cu sau fără intelectuali, politicienii sunt oglinda societăţii din care au provenit. Consider că în timp, dacă spaţiul românesc va avea un climat liniştit de dezvoltare, lucrurile vor reveni pe făgaşul normalităţii (România a avansat mult, chiar dacă se întâmplă şi coborâşuri). În acest caz, nu se mai pune problema ca din clasa politică să facă parte în mod stringent intelectualii, aşa cum din partidul comunist al epocii de pomină nu trebuiau să lipsească proletarii şi ţăranii.

R.Ș.: Grigore, n-ai avut uneori impresia că scrii poezie pentru… nimeni? De fapt, pentru cine scrii?

G.C.: Poezia şi, în general, arta nu sunt niciodată pentru nimeni. Chiar şi atunci când poemul tău nu atrage niciun like, el e pentru tine. La modul serios, e trist să constaţi bineînţeles că poezia şi-a pierdut aproape în totalitate auditoriul, chiar dacă eşti conştient că ea nu a adunat şi nu poate, prin definiţie, să adune stadioane, ca la fotbal. Apropo, sunt şi eu amator de sport şi trebuie să mărturisesc că nu privesc fotbal sau baschet, ci altceva. Atunci când urmăresc un meci de snooker sau curling nu mă gândesc niciodată câţi oameni (de alde mine) mai privesc acest sport.

Nu ştiu ce trebuie făcut pentru a mări  popularitatea poeziei bune. Nu cred că e multe de făcut într-o societate cum e a noastră, în care nivelul de cultură (poetică) lasă mult de dorit, când există cohorte întregi de poeţi de toată mâna, când s-a produs o confuzie a gusturilor estetice, când revistele de cultură şi editurile încă nu posedă mecanisme adecvate de a promova numele valoroase, când nimeni nu se pune de acord cu nimeni atunci când este vorba de consens (literar). Nu cred că în alte epoci a fost foarte diferit: am citit relativ recent că un critic literar se străduia din răsputeri să dovedească că Arghezi e un poet uriaş, chiar după ce autorul Cuvintelor potrivite îşi publicase cele mai importante plachete.

R.Ș.: Dacă ai fi răpit de o civilizație extraterestră, curioasă de ceea ce înseamnă și este poezia, ce le-ai spune?

G.C.: Dacă extraterestrul mi s-ar adresa în limba română, i-aş citi poate un poem (de altfel, ca şi unui terestru), poate din Eminescu, poate Stelele-n cer. Mai degrabă, poeţii sunt extratereştri pentru ceilalţi, pentru care poezia e Terra incognita.

R.Ș.: Care este relația ta cu scrisul prozei? Faci jurnalism, scrii eseu, critică literară. Intuiesc că urmează o carte de proză. Poate chiar un roman. Mă înșel?

G.C.: Am publicat două cărţi de proză scurtă cu aceeaşi audienţă pe care o are poezia. Nu sunt nici admirator exclusiv al prozei scurte, nici al romanului, dar în genul scurt mă regăsesc cel mai bine în raport cu timpul, dar mai ales cu spaţiul în care mi-i dat să trăiesc. Sunt câteva lucruri care mă descurajează să scriu roman: lipsa cronică de timp, incapacitatea de a mă concentra asupra unor proiecte de anvergură şi miza mică a romanului vizavi de efortul depus. Dacă mă voi hotărî într-o bună zi să ies din impasul romanesc, aş alege o scriitură în genul Pavese-Modiano, care îmi sunt mai apropiaţi şi pe care îi consider, acum, spirite elective. Dar s-ar putea ca scrisul să te îndrepte spre alte modele.

Despre proiectele mele ce să mai zic? Totdeauna pe masa scriitorului zac (ăsta e cuvântul!) pagini scrise. Nu ştiu ce se va alege, căci din toată proza scrisă după cărţile editate (ultima în 2014) am publicat un singur text. Exprim şi eu doar o stare de spirit ce seamănă mai mult a regret şi e atât de consonantă cu cea care planează şi în întrebările pe care mi le-ai adresat.