În zona Banatului, de-a lungul timpului, au conviețuit destul de bine multe etnii de diverse credințe religioase. Poate locurile mai calme sau firea celor de aici a impus un anumit mod a accepta pe oricine, cu orice obiceiuri, atâta timp cât nu deranjau foarte tare. Nu totdeauna lucrurile au mers perfect. Uneori au mai apărut unele clipe mai tensionate dar în general nu au avut loc momente de violență, ca pe alte meleaguri, chiar apropiate de noi.
Chiar și în aceste perioade mai agitate, dacă nu se îndrăgeau prea tare cei de diverse credințe, măcar au învățat să se tolereze destul de bine. Acesta toleranță a și devenit de fapt una din caracteristicile locului.
După trecerea provinciei în administrarea habsburgică, aici au fost aduși în special coloniști de religie catolică din întregul areal controlat de imperiu, de la șvabi la alsacieni și chiar spanioli. Se dorea o nouă recatolicizare după perioada de dominație otomană ce a impuținat credincioșii creștini.
Dar după acea primă perioadă de primat al catolicilor, asupra zonei vine o perioadă mai deschisă în gândire influențată de iluminismul european ce s-a impus în secolul XVIII, chiar numit „secolul Iluminismului”. Împăratul Iosif al II-lea, ce succede mamei sale, împărătesa Maria Tereza, era un adept convins al acestei mișcari de emancipare și a sprijinit o seamă de reforme ce voiau o modernizare a societății.
În domeniul politicii religioase, Iosif a fost adeptul aducerii în concordanță cu timpurile a vechilor obieiuri. A secularizat averile mănăstirești și a sprijinit emanciparea parohiilor. A aprobat construirea a numeroase biserici ortodoxe din piatră în Transilvania.
Dar pentru zona Banatului, cele mai importante s-au dovedit a fi edictele iozefine de toleranță religioasă. Acestea au fost un set de măsuri legislative ce reglementau libera practică a tuturor religiilor. A fost recunoscut cultelor protestante, creștin-ortodoxe și mozaice dreptul de a funcționa nestingherit în țările ereditare ale Habsburgilor. Patenta imperială din 13 octombrie 1781 a acordat libertate religioasă protestanților și ortodocșilor, iar cea din 1782 mozaicilor.
Așa cum am mai vorbit în aceste pagini, prezența populației evreiești în Timișoara este foarte veche. Cu documente, se poate vorbi de prezența lor din perioada otomană. Se poate estima o locuire pe aceste meleaguri chiar și mai veche. În prima parte al secolului al XVIII-lea, viața lor sprituală se concentra în jurul templelor ce nu aveau un specific aparte. Erau simple case ce păreau de locuit din afară, doar interiorul le trăda caracterul sacru. De cele mai multe ori, de la stradă nu erau vizibile, doar din curtea interioară se distingea ceva. Dar odată cu edictele de toleranță se poate vorbi de construcții religioase mozaice de sine stătoare.
Cartierul Fabric a apărut destul de repede după 1718, cu populație venită din Palanca Mare. La început era împărțit pe etnii, românii locuiau în Vlașca Mare, rascienii, sârbii, erau în Fabricul Vechi, iar cei ce vorbeau nemțește în Fabricul German. Ulterior s-au stabilit aici greci, armeni, evrei și cehi.
Cartierul Fabric avea o numeroasă populație evreiască reprezentată bine cam în toate meșteșugurile ce au dus ulterior la dezvoltarea industrială ce a pus cartierul la locul său binemeritat în economia zonală.
Nevoile de cult ale comunității evreiești erau satisfăcute de o mică și veche sinagogă ce se afla undeva în zona ocupată acum de strada Timocului din cartier. Aceasta a devenit cu timpul destul de neîncăpătoare și conducătorii cultului au dorit un nou lăcaș, mult mai mare.
A fost găsit un teren liber pe malul unui braț al canalului Bega, ce curgea cam pe traseul actualei strazi Episcop Joszef Lonovich și se întâlnea cu actualul canal cam în dreptul podețului pietonal de la Parcul Copiiilor. Terenul a fost achizițonat de către comunitatea de rit „status quo ante” din Fabric. Principala donatoare, Amalia Freund, care a oferit jumătate din valoarea terenului, și fostul președinte al comunității evreiești din Fabric, Bernát Deutsch, au rămas în amintire ca cei ce au făcut posibilă construirea noii sinagogi. Banii pentru ridicarea noii sinagogi au fost strânși prin organizarea unei loterii publice de către comunitate, ai cărei membri înstăriți au adus contribuții majore.
În onoarea celor doi „sponsori” inițiali, Amalia Freund și Bernát Deutsch, s-a dezvelit o placă în 1 iunie 1902, amplasată în nava templului ulterior mutată în curtea sediului Comunității din Cetate, la intrarea dinspre strada Mărășești.
Sinagoga din Fabric a fost construită după proiectul realizat de arhitectul budapestan Lipót Baumhorn, care a conceput o multitudine de temple mozaice pe tot cuprinsul Europei Centrale. Maestrul chiar era cunoscut între colegii de breaslă ca „părintele sinagogilor”. De fapt despre arhitect s-a mai vorbit în aceste pagini, el fiind autorul mai multor edificii monumentale ale orașului ca: Palatul Apelor, Palatul Lloyd sau Casa Comunității Izraelite (Judenhoff) din Cetate. Noua clădire a fost proiectată după tradiția marilor sinagogi neologe contemporane cu sfârșitul de secol XIX, ea fiind asemănătoare ca formă cu sinagogile din Rijeka, Szolnok și Becicherecul Mare (Zrenjanin). Conducerea și supravegherea lucrărilor au fost încredințate antreprenorului timișorean Josef Kremer.
A fost construită destul de repede, între anii 1897-1899. Era chiar o obișnuință a acelor ani ca orice lucrare de mare amploare să nu depășească doi ani de muncă asiduă. Edificiul impresioneză chiar și după mai mult de un secol prin grandoare și frumusețea liniilor. A rezultat un monument de arhitectură în stil eclectic, cu elemente neo-maure, gotice și elemente de stil neo-renascentist italian. Sinagoga era denumită „Sinagoga din Fabric” sau „Sinagoga Nouă”, pentru că înlocuia vechiul lăcaș.
Clădirea practic are două fațade, aflate în unghi drept, urmând terenul aflat pe un colț. Sinagoga are două intrări, aflate pe fiecare latură. Una pentru bărbați, printr-un vestibul (puliș) pe partea cu fostul splai,iar o a doua pentru femei, direct din strada Caragiale, unde se află scări de acces ce conduc la etaj. Din vestibulul principal se intră într-o sală dreptunghiulară (heikhal), rezervată bărbaților, aici aflându-se bănci din lemn frumos lucrate.
La intrarea principală se află o poartă enormă din fier forjat formată din trei corpuri de uși principale migălos îmbinate. Turla principală acoperă ca o cupolă centrul sălii principale. Se mai pot distinge încă turnuri mai mici pe colțurile clădirii. Deasupra intrării principale există o imensă rozetă din vitraliu multicolor. De altfel, vitraliile împodobesc și celelalte ferestre ale clădirii.
Sinagoga a fost inaugurată la data de 3 septembrie 1899, cu o predică a rabinului dr. Jacob Singer, în prezența șefului comunității, Bernát Deutsch, și a primarului Timișoarei, Carol Telbisz. Orga a fost construită de faimosul meșter timișorean Leopold Wegenstein, cel ce a dotat o pleiadă întreagă de biserici și sinagogi din tot Banatul cu lucrările sale, indiferent de religie.
Sinagoga din Fabric este una din clădirile cele mai elegante ca rezolvare volumetrică și încadrare în ambientul locului. Ea are un plan relativ pătrat cu o cupolă centrală, racordată la zidurile exterioare prin arce semicirculare adânci. Elementele sale caracteristice sunt numeroasele turnuri și cupole. Fațada este policromă, fiind alternată tencuiala cu cărămida aparentă roșie. Soluția cărămizii aparente a mai fost folosită și la sinagoga din Cetate dar în altă manieră, fără tencuială. Cupola centrală este înaltă, fiind ridicată pe un tambur octogonal, dintr-o structură de lemn tencuit și pictat, sprijinit pe patru stâlpi.
Sinagoga a funcționat fără mari probleme chiar și în perioadă socialistă. Dar, prin scădera constantă a numărului enoriașilor, activitatea s-a tot restrâns. În anul de tristă amintire 1985 a fost închisă definitiv.
Se spune că, în cele două decenii de cvasiabandonare, sinagoga a fost spartă de cinci sau șase ori, dispărând rând pe rând lampadarele, diverse obiecte sculptate, lucrate manual. Ce nu a dispărut a fost distrus. Multe din vitralii sunt de asemenea sparte. Starea de degradare continuă și în zilele noastre. Au fost promisiuni de renovare. A existat și un proiect de a reabilita totul pentru o viitoare sală de teatru.
Chiar și acum, după decenii de neglijare, Sinagoga din Fabric (Sinagoga Nouă sau uneori Sinagoga Maură, cum mai este cunoscută) încă mai aduce aminte de acestă bijuterie de arhitectură de final de secol XIX. Dar nici maestrul ce a imaginat liniile și proporțiile edificiului nu era un oarecine sau vreun începător. Lipót Baumhorn mai are astfel de lăcașe de cult peste tot în centrul Europei, cele mai asemănătoare fiind cele de la din Rijeka, Szolnok sau mai aproape de noi, în Banat, la Becicherecul Mare (Zrenjanin). Este un melaj armonios de stiluri, dominând cel neo-maur.
Iniţial, în Fabric a existat o sinagogă mai mică a comunităţii evreilor de rit ortodox. Apoi acestă a devenit de rit „statu quo ante”. După anul 1879 sinagoga a devenit de rit neolog, odată cu acceptarea și la noi în oraș a acestei mișcări de înnoire religioasă. Vechea clădire devenind neîncăpătoare, evreii neologi din Timişoara au hotărât să-şi construiască un nou lăcaş de cult, mai mare. Așa a apărut în 1899 Noua Sinagogă, despre care am povestit mai pe larg în episodul trecut.
În peste opt decenii, templul a funcționat mai bine sau mai rău pentru enoriașii de rit neolog din Fabric. Începutul declinului a venit odată cu primii ani de după ’80, din secolul trecut.
Sinagoga a decăzut din ce în ce mai mult, odată cu plecarea masivă a populației mozaice din țară către Israel sau alte zări. Populația de vârsta a treia a mai rămas pe loc, dar nu suficienți ca să mai fie nevoie de aceast templu. Ultimele servicii religioase au fost oficiate în 1985. A urmat închiderea clădirii în așteptarea unor vremuri mai bune. Dar acestea nu au mai venit. Au urmat peste două decenii de paragină tot mai accentuată. Au fost sparte vitraliile, a plouat în interior. Au fost în jur de cinci spargeri. Că doar derbedeii locali nu aveau vreun respect pentru un templu. Dacă era rost de câțiva lei, se fura orice. Au dispărut obiecte valoroase, cărți, decorațiuni sculptate sau corpuri de iluminat, dar și banale clanțe sau șuruburi.
După anul 2000 starea de degradare a ajuns foarte avansată, în special la interior și la acoperiș. Zidurile exterioare încă par trainice și chiar trădează încă eleganța inițială.
Proprietara clădirii a rămas, cum este firesc, Comunitatea evreilor din Timişoara. În lipsa fondurilor serioase pentru o renovare, se ajunge la un compromis ce părea varianta optimă pentrru salvarea monumentului. A fost cedată Sinagoga din Fabric pe o perioadă de 35 de ani către Teatrul Naţional din Timişoara, pentru a fi transformată în sală de spectacole. Ideea era excelentă dacă se ține cont de acustica deosebită a clădirii. Și rândurile de bănci erau acolo, așteptând publicul.
Era în luna mai a anului 2009 când s-a făcut actul de comodat, adică un transfer gratuit, dar cu câteva condiții. Prin contract, conducerea Teatrului Național Timișoara se obliga să renoveze clădirea în decurs de șapte ani. Urmau să se conformeze unor minime obligații de ordin moral. Ar fi urmat să evite lucrări dramatice, care să lezeze comunitatea evreiască (rămasă proprietar) și nici producții obscene sau împotriva demnității umane.
Totul părea a fi benefic pentru toate părțile. Iar municipalitatea ar fi ajuns să aibe încă o sală de spectacole, atât de necesară unei vieți culturale active, făra a cheltui de la bugetul local. Teatrul Național venea cu aureola de manager bine pregătit, ce a făcut un lucru temeinic și în cazul reabilitării fostei săli de sport numărul doi ce a fost cu un secol în urmă manejul cazarmei Transilvania din Cetate. Astfel, în spatele Hotelui Continental, dintr-o sală de sport nefolosită și în prag de colaps, a apărut o minunăție de sală de spectacole multifuncțională, ce poate fi adaptată la diverse spectacole de facturi diferite. Dotările moderne de lumină și sunet completează scena ce se poate ridica sau coborî în subsol cu o instalație hidraulică. Din afară nu se poate bănui ce sală modernă se află în interior.
Dar socoteala de acasă nu prea merge și în cazul unor fonduri ipotetice ce ar fi trebuit să vină de la atât de centralizatul Minister al Culturii. Dar acesta e atât de departe… tocmai peste Carpați. De unde să știe acel biet ministru, care o fi el, ce nevoi are un teatru din „provincie”? Că dacă ești dincolo de gara Cățelu nu mai însemni nimic pentru cei ce dau ora exactă de la Palatul Victoria. Să nu mai spunem că pleiada de miniștri ce s-au tot rotit ca ringhișpilul nici nu apucau să vadă cam ce au de facut din biroul lor confortabil că deja urma implacabila cizmă în dos a remanierilor guvernamentale.
La data preluării clădirii, acoperişul se afla în stare avansată de degradare, zidurile şi lemnăria erau afectate de igrasie şi de mucegai, iar pereții interioari purtau urmele vandalizărilor. Prima acţiune a Teatrului a fost de începere a unor analize, urmată de două etape de igienizare, efectuate în paralel cu refacerea de urgenţă a acoperişului, pentru a stopa infiltrațiile pluviale.
După primele lucrări de igienizare, în anul 2010, a fost început studiul de fezabilitate al obiectivului. „Lucrări de consolidare, conservare şi refuncţionalizare – sala de spectacol Sinagoga Fabric Timişoara”, proiect finanţat de către Ministerul Culturii. Ulterior, în baza unui aviz dat în 2011 de Consiliul Tehnico-Economic al Ministerului Culturii, a fost organizată licitaţia pentru proiectul tehnic. Licitaţia electronică a avut loc în 2012, iar recepţionarea proiectului tehnic a fost făcută în mai 2013, acesta aflându-se în prezent la Ministerul Culturii, spre aprobarea Consiliului Tehnico-Economic. Iar de aici totul lâncezește. Parcă totul se mișcă într-o realitate paralelă. Trec anii, trec miniștrii, iar banii nu mai vin. O socoteală rapidă și destul de sumară scoate la iveală peste zece titulari ai Ministerului Culturii. Culmea e că, în anumite perioade, acesta a mai purtat și numele de „al patrimoniului național”.
O altă soluție, doar teoretică, este de a accesa fonduri europene oferite cu atâta generozitate de autoritățile Uniunii. Sigur că proiectele trebuie să fie foarte temeinic întocmite și dublate de o birocrație destul de stufoasă. Dar voci autorizate susțin că așa ceva nu este posibil decât în cazul proprietăților aflate în patrimoniul Municipalității. Poate se vor mai schimba normele de accesare a acestor fonduri.
Biata clădire ce nu mai are parte de renovare a mai fost și centrul unui scandal purtat pe calea presei de un fost viceprimar, foarte hotărât să facă ordine. Cu orice preț, acesta voia să amendeze, să facă ordine, să amenințe pe oricine. Oricum povestea s-a dezumflat destul de repede, când au apărut argumentele juridice. Amenințat cu tribunalul pentru vorbele necontrolate, edilul a preferat tăcerea. Oricum, de fostul viceprimar Stoia și de amenzile sale nu a mai auzit nimeni.
Acum, trecătorul curios ce trece prin preajma sinagogii ce nu vrea nici să cadă dar nici nu este ajutată să renască poate vedea neglijența la ea acasă. Pe trotuarul de pe ambele laturi cresc tufe viguroase. Bare de metal ce interziceau accesul se mai pot vedea, dar o parte deja au dispărut. La poarta principală impresionează câteva buchete de flori înfipte în lanțurile și lacătele ce blochează măiestritele grilaje. Poate cineva venit de departe, de peste mări și țări, a trecut să aducă un omagiu unui templu de fală al orașului. Doar mica clădire anexă de lângă edificiu pare puțin mai îngrijită și trădează că acolo mai există viață. Poate chiar locuiește un suflet în curtea comună.
Poate asta este fatalitatea sinagogilor din Timișoara. Situația este asemănătoare și la lăcașul din Cetate. O așa numită „Societate Filarmonică” a dorit o reconversie a clădirii. A fost preluată, au avut loc câteva concerte, unele chiar de mare deschidere culturală, după care nu se mai întâmplă nimic. Tot o istorie legată de banii ce nu vor să cadă din cer. Mulți promit, dar foarte puțini deschid punga.
