„Dacă vrei să devii colecţionar, îndreaptă-te spre contemporanii tăi”. Interviu cu colecționarul de artă contemporană, medicul Sorin Costina

Medicul Sorin Costina locuiește, de-o viață, în Brad, unde a și profesat. Este colecționar de artă contemporană, lucrările Domniei sale putând fi văzute în diverse expoziții organizate în țară. Cea mai recentă a avut loc la București, la Galeria Arcub, iar curator a fost criticul de artă Erwin Kessler care, în albumul editat cu acest prilej — „Ucenicie printre arte. Sorin Costina” —, a scris, printre altele: „Prin profilul ambițios al colecției sale și prin cuprinderea ei în rapost cu geografia culturală a artei românești, dar și prin numărul pieselor (care urcă spre 1000, reunind pictură, sculptură, ceramică, desen), colecția Sorin Costina se detașează drept cea mai consistentă, semnificativă și reprezentativă colecție de artă românească a anilor 1970—1990. (…) Colecția Sorin Costina nu este rezultatul unui surplus de venituri, ci al unui curs de achiziții de artă autoimpus, în ciuda veniturilor modice; colecția sa este rezultatul unor sacrificii, nu receptaculul unor beneficii”.

Robert Șerban: Domnule Costina, ați stat zeci de ani lângă o mulțime de artiști vizuali extraordinari, unii dintre ei și buni pedagogi, buni teoreticieni. Vizita în atelierele lor, discuțiile cu ei, emulația vizuală și culturală în care ați trăit nu v-au determinat să desenați, să pictați? Nu ai fost curios să aflați… cum e?

Sorin Costina: Ca orice copil am mâzgălit şi eu pereţii, am desenat căsuţe, soare şi copii. La şcoală, pe vremea mea, se făcea „desen tehnic” — nişte linii şi cercuri ce îţi tăiau orice chef de „realizări artistice”. În primii doi ani de facultate trebuia să desenăm piesele pe care le disecam la anatomie. Cam asta a fost toată activitatea mea de „pictor”. După ce am venit în contact cu specialişti din domeniul  „vizualului” (vorba lui Paul Neagu), am realizat că arta este o muncă foarte dificilă, îţi trebuie cunoştinţe teoretice şi practice. Este o meserie foarte acaparatoare.

Devenind un „amator avizat de artă” (acesta este, în fond, colecţionarul), nu puteam să mă cobor la profesia de „pictor de duminică”, de diletant, de artist amator, participant la Cântarea României. O să spuneţi că au existat şi diletanţi de geniu. Aceştia sunt însă mari excepţii şi eu am considerat că nu mă pot număra printre ei, aşa am rămas un simplu colecţionar.

R.Ș.: Sunteți o raritate în lumea culturală românească, având, probabil, cea mai importantă colecție de artă contemporană. Tocmai pentru că e complicat să colecționezi așa ceva, e costisitor, riscant (inclusiv în sens financiar, nu doar estetic), pentru că aveți o mare experiență, dar și pentru că ați fost, la rândul dumneavoastră ajutat de prieteni, vă rog să schițați un decalog al colecționarului de artă contemporană.

S.C.: Nu cred că am căderea să emit un decalog al colecţionarului. Ce pot să fac este să spun câteva principii însuşite de mine în cei 49 de ani de colecţionar. Și acestea ar fi următoarele: Să nu consideri niciodată că o lucrare pe care nu o pricepi este non-artă. De multe ori „defectul” nu este la artist sau la obiectul produs de el, ci în ochiul sau în mintea ta.

Vizitează muzee, citeşte cărţi de istoria artei, încearcă să descoperi ce se ascunde în spatele imaginii aparente. Învaţă „să citeşti” o pictură sau sculptură. Nu uita că arta are o gramatică şi o sintaxă a ei. Cu timpul vei vedea că ceea ce ţi se pare „drăguţ”, „decorativ” – cu alte cuvinte, „frumos” – este un lucru banal şi fără valoare. Dacă te hotărăşti să devii colecţionar, caută un „mai ştiutor” în domeniu. Meseria de colecţionar se învaţă de la un maestru. Instrucţia poate dura ani de zile (la mine a ţinut cam 15 ani). Dacă Dumnezeu hărăzeşte să ai o întâlnire providenţială, una care să-ţi schimbe viaţa, nu o rata. Totul este să o recunoşti. În cazul meu, această întâlnire providenţială a fost în septembrie 1972, cu Horia Bernea. Trebuie să te hotărăşti ce trebuie să devii: a) investitor în artă; b) colecţionar. Dacă doreşti să devii investitor, te îndrepţi spre casele de licitaţii sau consignaţii. Vei lua valori sigure, în speranţa că preţul lor va creşte. În acest fel nu vei deveni un adevărat colecţionar. Dacă vrei să devii colecţionar, îndreaptă-te spre contemporanii tăi. Te vei trezi pe un teren instabil, alunecos. Ierarhiile actuale nu valorează nimic, doar viitorul le va confirma sau infirma. Intră în contact cu alţi colecţionari mai experimentaţi. Poţi învăţa multe lucruri de la ei — dacă sunt cinstiţi — şi din greşelile lor. Frecventează atelierele artiştilor. Vei vedea cum lucrează un plastician şi vei înţelege munca lui.

Ca un autor să existe cu adevărat într-o colecţie, trebuie să fie prezent cu cel puţin două lucrări diferite ca factură şi un desen. Din „învăţăturile” domnului Paul Gherasim. O casă plină cu lucrările aceluiaşi artist arată foarte rău. Caută şi alţi plasticieni, dar care să fie compatibili unul cu altul. Nu poţi să zici, schimbând domeniul, că îmi place Bach şi că ador cântecele lui Salam sau Guţă. Colecţia trebuie să te reprezinte pe tine şi pe „maiştiutorul” de la care ai deprins acest meşteşug. Referitor la planul de achiziţie, „nu te târgui niciodată (acum i se spune negociere). Chiar dacă preţul cerut de artist ţi se pare mare, la următoarele achiziţii vei ieşi în câştig. Să fii convins că niciodată nu vei putea avea pe toţi artiştii doriţi de tine.

R.Ș.: Bănuiesc că au fost lucrări pe care vi le-ați dorit, dar nu vi le-ați permis. Căror lucrări le duceți dorul? Ce și de la cine v-ar fi plăcut să aveți în colecție și nu ați reușit?

S.C.: Nu am avut asemenea cazuri. Cei colecţionaţi de mine la momentul achiziţiei „erau nişte marginali”, nu erau favoriţii „organelor”. Nu li se cumpărau lucrări de către stat, erau cunoscuţi doar într-un cerc restrâns. Am însă două lipsuri în colecţie, de prin anii ’40 a lui Ţipoia şi o grădina de Forin Niculiu. Vina îmi aparţine, puteam să la am dar aşa a fost să fie.

R.Ș.: Ce pictor, dintre clasicii acestei lumi, vă place? Dar dintre moderni? De ce?   

S.C.: Împart ambele categorii în două: universal şi român. Din clasicii universali îmi plac foarte mult pictorii şi meşterii frescelor şi mozaicurilor bizantine „revoluţionarul” Giotto, „Masaccio” (cel cu care începe Renaşterea), sublimul Fra Angelico, Vermeer, Tiţian, (în lucrările de mici dimensiuni), Velázquez, Van Gogh şi un alt revoluţionar, Manet.

În urmă cu doi ani am descoperit un pictor uriaş: Rubens, şi asta într-un muzeu mic, cel al Academiei de Arte din Viena. Până atunci ştiam doar lucrările uriaşe ale lui Rubens, în fond lucrări de atelier. Acolo am dat peste câteva mici tablouri nu mai mari de 50/40 cm. Erau nişte eboşe pe care le făcea Rubens pentru „colaboratorii săi”. Avea o uşurinţă ireală în tuşă, parcă nu erau pictate de o mână de om. Ulterior aveam să aflu de la Mihai Sârbulescu că mai existau asemenea lucrări şi la Muzeul din Munchen. Şi lui i-au făcut aceeaşi impresie copleşitoare.

Dintre clasicii români, preferatul meu este Andreescu. Greu de suportat pentru un neavizat, are o profunzime extraordinară şi nişte subtilităţi coloristice uluitoare. Este cel care îi „tutelează” pe foarte mulţi dintre artiştii colecţionaţi de mine.

Trecând la pictorii moderni din arta universală, favoriţii mei sunt : Morandi, Rothko şi Jasper Johns. Este atâta pictură în lucrărilelor încât te copleşesc. Din cei moderni români nu pot să fiu obiectiv decât cei colecţionaţi de mine.

R.Ș.: Bănuiesc că aveți o lucrare (pictură, desen, sculptură, ceramică) preferată în colecție. Măcar de dragul jocului: care e? De ce ea, ce istorie are?

S.C.: O  întrebare foarte dificilă, similară cu cea când ai cinci-şase copii şi eşti întrebat pe care-l iubeşti mai mult. Sunt câteva lucrări cu o poveste foarte complicată şi foarte îndelungată. Spre exemplu, lucrările lui Gheorghe Berindei şi Vasile Gorduz. Poveste achiziţionării lor este o întreagă epopee care a ţinut fiecare mai mult de 10 ani.

R.Ș.: Știindu-vă iubitor de artă, v-au dăruit pacienții tablouri? Care a fost cel mai… năstrușnic dintre ele? Dar cel mai surprinzător, în sensul bun?

S.C.: În Bradul în care trăiesc de-o viaţă erau doar pictori amatori. De la aceştia am primit lucrări, dar sunt în afara colecţiei.

R.Ș.: Pasiunea dumneavoastră pentru artă și prietenia cu personalități deloc comode regimului comunist nu a atras atenția autorităților în anii ’70–’80? Ați avut de a face cu Securitatea?

S.C.: Da, am avut. În 1986, mi s-a făcut percheziţie, auzind ei de „marea mea colecţie”. Când colo, au dat de nişte lucrări de artă contemporană şi care au fost trecute în procesul verbal cu toptanul, la număr. Cine auzise de numele lor? Nu au găsit bijuterii, nici televizor color sau aparat video. Cred că am stârnit dispreţul miliţienilor pentru ce au găsit. Şi cu Securitatea am avut de lucru. Prin ’85–’86, domnul Dan Hăulică îl trimite la mine pe ambasadorul Italiei. Acesta era interesat de arta contemporană locală şi domnul Hăulică dorea să-l orienteze spre o anumită zonă a picturii româneşti. Vine la mine, îl duc pe la bisericile monumente din zonă şi, în sfârşit, acasă. Şoferul lui era român şi-i puţeau picioarele a securist de la doi kilometri. Avea o listă aprobată de către Ministerul de Interne cu obiectivele pe care trebuia să le viziteze ambasadorul, printre care eram şi eu. La masă îl chem, contrar protocolului, şi pe el. Voiam ca raportul lui să coincidă cu declaraţia care urma să mi se ia ulterior. Întâmplarea se petrecea într-o sâmbătă. Luni dimineaţă se prezintă la spitalul la care lucram un maior de Securitate, din Deva, şi îmi spune că doreşte să discute cu mine despre „eveniment”. Îl invit să discutăm pe loc, dar zice că vine la mine acasă în jurul orei 14. Între timp, în cursul dimineţii, am aflat ulterior, fusese pe la toate bisericile vizitate. Atât preoţii cât şi crâznicii au fost luaţi la întrebări foarte dure. La mine, „organul” era numai lapte şi miere. Ştia de cine era trimis ambasadorul şi îmi recită fişa domnului Hăulică. Individul era scandalizat, fiindcă ei pregătiseră un „ghid”. Şoferul, probabil, că era mai mare în grad decât cei de la Deva, și nici nu a discutat cu ei. Am dat o declaraţie şi cu asta toată tărăşenia s-a încheiat.

R.Ș.: V-ați oprit din a mai adăuga piese noi colecției, ori continuați?

S.C.: Odată cu ieşirea mea la pensie, posibilităţile mele materiale s-au  diminuat considerabil, nu mai am loc în casă unde să pun lucrări noi şi consider colecţia împlinită pentru anii ’60–’90.

R.Ș.: Sunt convins că vă gândiți la viitorul colecției. Ce se va întâmpla cu minunățiile pe care le aveți în casa dumneavoastră de la Brad? Nu ar fi de bun augur să rămână laolaltă, într-o galerie de artă publică, ori într-un muzeu?

S.C.: Este o întrebare care mi se pune frecvent în ultima vreme.

Mulţi dintre vizitatori mă întreabă cât costă una dintre lucrări şi dacă nu vreau să vând. Răspunsul este că nu vreau să vând şi să dau nimic.

Colecţia desfăcută pe bucăţi nu are nici o valoare, ea este un întreg, ilustrează o epocă în evoluţia vizualului românesc, evoluție care, în prezent, este neglijată total. O soluţie ar fi o donaţie a întregii colecţii, dar nimeni din România nu garantează că ea va rămâne în forma iniţială. De fapt, din toate colecţiile particulare de la noi nu s-a ales nimic. Exemple celebre: Bogdan-Piteşti, Weinberg, Avakian, Oprescu, Dona. Fiecare dintre aceste colecţii erau în casa donatorului, cu toată atmosfera ei. Toate au fost desfiinţate şi s-a făcut un fel de colhoz muzeal, în București, denumit Muzeul Colecţiilor. Răspunsul meu este că proprietara de drept a colecţiei va hotărî viitorul ei.