Cel mai critic parlamentar timișean Marilen Pirtea, atacă din nou. De data acesta e vorba din nou despre situația învățământului ce pare să nu mai iasă din veșnica tranziție ce s-a transformat în mod de a fi permanent.
Creșterile salariale care s-au succedat în ultima perioadă ne-au adus înapoi la o formă de
guvernanță care este similară cu cea a întreprinderilor din perioada comunistă: celor performanți li se ia, celor neperformanți li se dă. Prin aceste practici sunt ”salvate” câteva universități, cu costul sacrificării a tot ceea ce înseamnă prudență și performanță în managementul universitar.
Acele insule de excelență în jurul cărora avem șansa să construim un învățământ modern,
competitiv, care să-i țină în țară pe cei mai merituoși tineri, va fi acoperit de marea de
mediocritate.
Cum s-a ajuns aici? Universitățile românești nu funcționează ca un departament dintr-un
minister, ci mai degrabă ca o firmă parțial subvenționată de stat. Universitățile au autonomie în unele privințe, în altele nu. În ceea ce privește nivelul salarizării, autonomia universitară este destul de limitată. Universitățile românești au venituri de la bugetul de stat, în special pentru școlarizarea studenților „bugetați”, și venituri proprii, obținute într-o logică similară cu cea a mediului privat, în special din școlarizarea studenților „cu taxă”. Cea mai mare parte dintre cheltuielile universităților sunt cele cu salarizarea. Universitățile își planifică veniturile și cheltuielile, în aceeași logică similară mediului privat, nu cea a birocrației care solicită și primește posturi în plus. Cel puțin așa stau lucrurile în teorie.
Ce se întâmplă în practică? Să luăm exemplul unei universități în care conducerea practică un management modern, proactiv, dar în același timp prudențial. Universitatea face o prognoză a veniturilor pe anii viitori, ținând cont de legislație, de finanțarea de la stat, de demografie și de tendințele privind atractivitatea programelor de studii oferite. Își face un plan de investiții și de cheltuieli. Cum învățământul superior românesc este într-un stadiu de subfinanțare cronică, se impune raționalizarea cheltuielilor. Ce înseamnă acest lucru? În special economii cu cheltuielile de resurse umane: salarii mai mici, se aplică regula pensionării la 65 ani, norme didactice mai încărcate, promovări puține și amânate. Cu alte cuvinte, managementul adoptă o serie de măsuri prin care universitatea devine sustenabilă economic, dar costurile sunt suportate de întreaga comunitate.
Ce se întâmplă cu o universitate care nu ia astfel de măsuri? O primă consecință este că își
termină banii de salarii înainte de sfârșitul anului, septembrie, octombrie, după caz. Și atunci apelează la ministru, pentru a primi banii care lipsesc. Acesta, printr-o formă sau alta, le suplimentează alocarea cu cât au nevoie pentru a plăti salariile. Nu se pun serios în discuție măsurile pentru a evita apariția unei astfel de situații în viitor. Cel puțin așa au stat lucrurile până acum, și câteva universități și-au făcut un obicei din a apela la o astfel de strategie, fără a lua în serios alternative cum ar fi reorganizarea sau fuziunea cu o altă universitate.
Care sunt consecințele acestei abordări? Este descurajat managementul modern, proactiv,
prudențial. Este încurajat populismul, cheltuirea imprudentă a banului public și clientelismul. Banii aceia care sunt dați din pixul ministrului nu vin de nicăieri, sunt formați tot prin economii, management rațional în alte universități. Nu mai are rost să vorbim de autonomie universitară, de competiție sau de o piață a învățământului superior.