Aflată pe lista monumentelor la poziția 121 ca Ansamblu urban de secol XX de pe Bd. Mihai Viteazul nr. 3, 26 și 28, fermecătoarea, cândva, Casă Mühle zace într-o gravă paragină provocată cu bună știință de actualii proprietari. În 6 mai 2017 a expirat termenul fixat de instanță pentru aducerea vilei în starea inițială, dar nu se vede nicio mișcare. În spatele ruinei se află o familie și o istorie fabuloase, care au adus prestigiu orașului și i-au purtat faima în toată Europa, dar și povestea sordidă a jafului imobiliar de după 1989, care face legătura între bogate clanuri țigănești, judecători, avocați, notari, funcționari ai Cărții Funciare și ai Primăriei, complici în cotropirea patrimoniului istoric timișorean.
Situată într-o zonă centrală, înconjurată de o încă frumoasă grădină care se încăpățânează să nu moară, cu esențe exotice ițite printre bălării, cu un arbore Gyngko Biloba obturat de dărâmături, vila familiei Mühle, florari renumiți ai Imperiului Habsburgic, construită de Wilhelm Mühle în 1876, puțin după căsătoria cu fiica patronului său, Wenceslas Niemetz, a încăput în 2010-2011 pe mâna clanului Cârpaci, romi îmbogățiți după Revoluție, proprietarii a nu mai puțin de 144 de proprietăți în Timișoara, clădiri de patrimoniu, terenuri, apartamente, spații comerciale, monumente funerare. Tranzacțiile s-au făcut după o rețetă de tranziție: casa a fost achiziționată de chiriași pe Legea 112/1995, vândută și revândută cu implicarea familiei Petre Petrișor, fost președinte al Tribunalului Timișoara, intrat în avocatură, dar și cu concursul Primăriei, care nu și-a exercitat dreptul de preempțiune, deși suma de vânzare era ridicolă: 100.000 lei. De aici încolo, declinul vilei elegante, așezate la intersecția a două bulevarde importante, a fost pecetluit. Ionel Stancu, membru al clanului Cârpaci, a solicitat în 2012 o autorizație de construcție pentru a restaura, extinde și amenaja imobilul. Până la obținerea documentului, casa a fost folosită ca depozit de mobilă și antichități. O autorizație de formă, fiindcă planul a fost altul.
„Au fost învăţaţi cum pot degrada clădirea, să obţină apoi o expertiză că nu mai poate fi refăcută. Am convingerea că acesta a fost modul de abordare. Indignarea este cu atât mai mare. Nu este caz singular. Este picătura care a făcut să se reverse un pahar, că în Timişoara ţiganii au pus mâna pe case extrem de importante, imobile cu care Timişoara se mândrea”, declara în 2013 Nicolae Robu, primarul municipiului, citat de ziarul Adevărul.
Practic, autorizația prevedea amenajarea unei mansarde, o recompartimentare la parter și extinderea casei scării, cu păstrarea caracterului architectural, așa cum prevede legea. Nu asta s-a întâmplat. A fost dat jos acoperișul și, conform unor expertize ulterioare, s-a umblat la structura de rezistență a casei pentru a se deteriora rapid, sub intemperiile iernii. Așa s-ar fi putut solicita o autorizație de desființare, fiindcă ținta era eliberarea terenului valoros, numai bun pentru o speculație pe sume mari. Aici, însă, a survenit un episod total neprevăzut, avant-la-lettre un fenomen gen #rezist.
Timișorenii au ieșit în stradă pentru salvarea Casei Mühle
În iarna lui 2013, chiar în primele zile ale lui ianuarie, apoi din nou în februarie, zeci de timișoreni au protestat în fața vilei cerând să fie oprită degradarea acesteia. Oamenii au scris pancarte inspirate ca „Mi-e frig fără căciulă”, aluzie la absența acoperișului, au aprins lumânări, au legat panglici pe gard, au făcut pagina „Salvați Casa Mühle” pe Facebook și au cerut autorităților locale să intervină. Printre inițiatorii protestelor s-au aflat revoluționarul Corneliu Vaida, avocata Adina Murgilă, Societatea Timișoara și Asociația Ariergarda, dar și cetățeni anonimi, indignați de viteza cu care se distruge patrimoniul unui oraș cu peste 14.000 de clădiri istorice, un tezaur lăsat moștenire de otomani, germani, maghiari, români de-a lungul secolelor. Societatea civilă și presa s-au pus pe citit legi pentru a determina municipalitatea și alte instituții să se responsabilizeze și să ia măsuri. Printre altele, în martie 2013, când a poposit ministrul culturii de atunci, Daniel Barbu, i-au înmânat acestuia o petiție conținând cererea de expropriere a imobilului, conform Legii 33/1994. Ministrul a promis și a plecat. Nici Consiliul Județean, nici Consiliul Municipal n-au votat pentru soluția de cumpărare sau expropriere, motivând că nu au fost prevăzuți bani în buget nici pentru a achiziționa vila (Ionel Stancu cerea acum un milion de Euro!), nici pentru despăgubirile incluse juridic în operațiunea de expropriere. Legea 33/1994 pune condiții aproape insurmontabile, cum ar fi existența unui proiect de utilitate publică cu investiția aferentă. În zilele protestelor, oamenii au gândit împreună un proiect minunat: Muzeul rozelor și casa memorială Mühle.
„Timișoara rozelor”* nu e un alint gratuit
Când i s-a spus „orașul trandafirilor”, Timișoara era un centru al exportului de flori și pomi fructiferi în tot Imperiul Austro-Ungar și, mai departe, la curtea sultanilor. Wilhelm Mühle, ucenic, apoi maestru florar născut în regatul Boemiei, a ajuns la Timișoara în 1866 pentru a lucra ca horticultor-șef la Wenceslas Niemetz, care avea pepiniere întinse în strada Coroanei și o afacere importantă din comerțul cu flori și arbori, la concurență cu o altă distinsă familie de florari, familia Agacsi, cu prăvălii în Vienergasse, acuala stradă Alecsandri. Cu talent și pasiune, devenind cultivator de specii nemaivăzute de trandafiri cu nume de regine ca Rosabunda, Quin Elisabeth, Karina, Dame de Coeur, Wilhelm Mühle i-a cucerit lui Niemetz și încrederea, și fata, cu care s-a căsătorit. Au construit pe actuala stradă Alba Iulia o prăvălie cu stucatură închipuind ghirlande de trandafiri pe fațadă și au editat timp de zece ani Revista Rozelor, în germană și maghiară, cu șase apariții pe an. În acel final de secol XIX s-a născut Rosariumul, locul de unde pleca zilnic jumătate de milion de trandafiri spre casele regale din Europa, loc pe care s-a așezat mai târziu Parcul Rozelor, construit de Mihail Demetrovici în 1929, inspirat de schițele lui Árpàd Mühle, fiul lui Wilhelm. Înainte de a-i preda ștafeta fiului său, Wilhelm s-a bucurat de onoruri regale, de premiul pentru ornamentul floral prezentat în 1885 la redeschiderea Teatrului după incendiu, de grade masonice și respectul urbei. Árpàd a moștenit talentul și spiritul întreprinzător al tatălui Mühle și al bunicului Niemetz și a cutezat mai mult: a devenit un peisagist reputat, arhitectul unor parcuri splendide ca Cișmigiu în București, grădinile imperiale din St. Petersburg, sau ca grădinile sultanului Hamid, care a fost atât de încântat încât i-a conferit în 1903 dreptul de a purta fes și de a se numi „bey”. Tot Árpàd este creatorul unor specii noi de trandafiri ca „Banater Rose”, de culoare galbenă cu fine irizări albe. Ernst, fiul lui Árpàd Mühle, alege o altă cale decât înaintașii săi, devenind medicul-șef al orașului. În anii ’30, afacerea decade și începe înstrăinarea masivă a celor șapte domenii de sere, pepiniere, terenuri. Vila rămâne însă în proprietatea familiei până la instaurarea comunismului, când este naționalizată.
Un buchet de flori pentru Curtea de Apel
Ceea ce a putut determina protestul cetățenilor și solidaritatea excepțională a presei a fost o Ordonanță președențială pentru punere în siguranță, iar ulterior un proces civil prin care proprietarul să fie obligat să readucă clădirea la stadiul din 2012. Procesul a fost pornit de municipalitate, alături de intervenientul Asociația pentru protecția și documentarea monumentelor. Judecătoria a constatat pe baza expertizei că autorizația nu a fost respectată și a dat câștig de cauză Primăriei. Tribunalul Timiș a răsturnat soluția în favoarea proprietarului, dându-i dreptul de a continua lucrările. Abia Curtea de Apel a pus ordine, pronunțând decizia irevocabilă 431/21.12.2016 prin care obligă proprietarul să readucă Casa Mühle la starea din 2012, înainte de a fi decopertată și distrusă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței. Decizia a mai trenat până la finele lui martie din cauza decesului proprietarului Stancu și a succesiunii, precum și din necesitatea îndreptării erorii materiale: sentința se referise la decedatul Ionel Stancu și nu la moștenitor, pe numele său Nelson Mihai, rezident în Germania. Deocamdată, ce se vede dincolo de gardul cu monograma familiei Mühle, pe fosta Bischof Gasse, azi Bulevardul Mihai Viteazul, este o casă proptită cu scânduri și acoperită cu prelată din polietilenă. Juristul primăriei ne-a declarat că se pregătește documentația pentru executorul judecătoresc prin care municipalitatea va cere încuviințarea să execute lucrările ignorate de proprietar. Procedura nu e liniară, ci presupune autorizări, proiecte, votul consiliului local, finanțare aprobată la rectificarea bugetară. Mai trece o iarnă. Ce șanse sunt ca Primăria să achiziționeze, totuși, clădirea simbol pentru mult admirata Timișoară a trandafirilor, parcurilor, grădinilor? Ne-a lămurit Dan Diaconu, viceprimarul orașului:
„Eu unul am votat împotriva unei astfel de achiziții pentru a nu crea un precedent. Nu e nici moral, nici logic ca oricine cumpără o proprietate și își bate joc de ea să creadă că poate să vină și să o vândă Primăriei. Nu exclud ca acest imobil să intre în proprietatea orașului dacă nu vom putea recupera de la moștenitor sumele investite în executarea sentinței, dar nu putem ști de pe acum”.
Dincolo de istoria incapacității unor instituții, a nepăsării generale față de patrimoniu, a corupției, istorie care se scrie de prea mulți ani sub ochii noștri, o reverență se cuvine. Marile familii aristocratice de horticultori au adus Timișoarei, timp de un secol, prestigiu, suflu comercial și aer curat. Wilhelm Mühle a binemeritat un bust în Parcul Rozelor și titlul de Cetățean de onoare post-mortem. Un Muzeu al rozelor însă, în Capitala Culturală Europeană 2021, nu ar fi un moft.
* În 2001 am realizat la TVR Timișoara un documentar cu titlul Timișoara rozelor, care reconstituia istoria horticulturii și povestea florarilor de odinioară. Pe atunci, Casa Mühle era în picioare, puțin ridată de vreme, dar încă elegantă, retrasă între arborii de esență rară, lângă clădirea Facultății de Mecanică, construită pe terenul donat orașului de familia Mühle, pe locul unor pepiniere. Tristul merit al filmului este că păstrează imaginea nealterată a vilei, care a supraviețuit războaielor mondiale, dar nu și lăcomiei de tranziție.
Brîndușa Armanca
