Vorbim de Timişoara Capitală Culturală Europeană, vedem centrul istoric, pietonalele unde te lovesc bicicletele, trotinetele, rolele, pe ici pe colo câte o clădire reabilitată, zugrăvită, mai găseşti destule părăginite, dar uităm să vorbim şi de alte zone, în care locuiesc tot oameni.
Da, alte zone şi alte pieţe, lăsate în paragină, şi nu cu un secol, ci cu două în urmă. Cum ar fi Piaţa Traian, care pe bună dreptate am putea-o numi şi „Piaţa Groazei”, iar groaza începe de cum treci de Parcul Regina Maria spre piaţă. Și e groază de groază. Case, foste magazine, clădiri cu sau fără etaj, ruine pe lângă care se trece nepăsător. Treci şi laşi în urmă ruinele oraşului tău, de care nimănui nu îi pasă, nimeni nu se sinchiseşte, oficialităţile văd şi nu văd, aud şi nu aud, nu iau nici o măsură, dar zilnic auzi promisiuni peste promisiuni, vorbe în vânt indiferent de culoarea politică.
Fiecare aşteaptă din patru în patru ani ştampila pe buletinul de vot, se fac promisiuni, dar după rezultate totul e dat uitării.
Pentru a fi o Capitală Europeană a Culturii nu e nevoie doar de festivaluri, de vaporaşe, e nevoie şi de istorie, de arhitectură, e nevoie şi de trecut, mai ales că Timişoara are peste 14.000 de clădiri istorice. Primăria Timişoara e indiferentă la istorie sau dă nepăsătoare din umeri?
Cum te apropii de Piaţa Traian, te loveşte în tâmplă un gând al demolării istoriei, fiindcă paragina, indiferenţa şi nepăsarea merg mână în mână, foste spaţii comerciale părăsite, cu gratii la uşi, dar cu tencuiala căzută până dincolo de cărămidă, până în istoria acelor construcţii, până în inima istoriei. Îţi este teamă să şi treci pe stradă să nu iasă din vreun subsol vreun şarpe, vreo mână să te tragă în subterane. Clădiri în paragină, străzi în paragină, denivelări, gropi, tencuiala cade, un oraş al groazei, nu doar o… piaţă a groazei.
