Ultimele zile au redeschis, în România, cutia Pandorei și au adus la lumină întregul set de stereotipuri, revendicări, istorii personale și supra-personale, personaje stranii, ritualuri și solidarități demne de basmele medievale scornite la umbra clădirilor mâncate de igrasie. Necazul e că fiecare asemenea clădire este azi — sau presupunem că este — o instituție publică, în care mulți și-au pus încrederea și speranța că le va proteja liniștea necesară traiului zilnic. Doar magia dansului a rămas să invoce duhurile favorabile și să determine cursul evenimentelor într-o manieră pe care locuitorii cetății nu o mai pot aborda.
Ce putem reține din întâmplările la care tocmai suntem martori? Tonul este dat de un președinte de partid, Liviu Dragnea, căruia o asemenea postură nu îi mai ajunge. Este clar pentru oricine că aceasta reprezintă, în mentalul său, doar o treaptă, obligatorie, ce-i drept, pentru accederea la butonul principal al puterii, jilțul de prim-ministru. Îndreptățit sau nu, depinde cu ce ochelari privim lucrurile, dosarul său penal nu îl califică pentru nominalizare. Până la urmă, ne întrebăm în ce măsură un posesor de cazier ar avea ce căuta în Parlament, câtă vreme cazierul reprezintă proba încălcării ordinii publice, iar Parlamentul ar fi cel menit să creeze această ordine, prin actul reglementării! În cazul de față, chestionarea unei hotărări judecătorești nu prin prisma ilegalității ei, ci a pretinsei imoralități, ilegitimități a acesteia se traduce, simplu, în confuzia între lege și moralitate de dragul interesului personal. Moralitatea ar trebui, sugerează Liviu Dragnea, să prevaleze în fața legii în acest caz, aceeași moralitate care, altfel, nu are cum contesta dreptul (unora) de a fi aleși, nici nevoia de a fi prim-ministru sau de a ocupa alte demnități ale statului. De fapt, statul — ni se dă de (ne)înțeles, ar trebui să se supună anumitor indivizi, chiar pe socoteala majorității cetățenilor săi. Toți pentru unii…
Alte delicii ale actualei crize ne indică un Darius Vâlcov evaluând prestația guvernului, deși stă sub presiunea propriilor dosare penale; nu întâmplător, raportul este cât se poate de negativ! Descoperim o solidaritate de partid amintind de unaminitățile epocii de aur, de mâna forte din fruntea grupării și de obediența irațională a membrilor de partid. O fi, aici, credința în dreptatea și ideologia partidului sau, în fiecare caz, nevoia unei umbrele care să-i protejeze împotriva realității? Ne amintim, desigur, că, în basm, realitatea este modificată iar întâmplările se derulează sub condiția menținerii acestor modificări. Se adaugă frișca de pe tort, retragerea suportului de partid prezumată a ține loc de faptul juridic al îndepărtării unui guvern legal instalat. Nu discutăm acum performanțele executivului, nici nu stă în competența noastră, ci subliniem maniera în care un discurs politic este dorit a substitui ordinea juridică și a întemeia o nouă poveste. Câtă vreme Partidul, prin vocea Conducătorului a Spus că retrage sprijinul, executivul și poporul, pe urmele lui, ar trebui să se conformeze. La nivel de opinii personale, sigur, fiecare cetățean cu drept de vot are libertatea de a subscrie oricărei melodii propagandistice. Dar, instituțional vorbind, există o definiție și o procedură ce nu pot fi ascunse în debara ori de câte ori efectele lor previzibile nu sunt pe placul ordonatorului de credite politice. Majoritatea dintr-un Parlament legal constituit nu poate fi confundată cu întregul Parlament ca expresie (oricum relativă) a voinței poporului. Apoi, chiar această majoritate nu poate fi una mecanică, acționând în bloc la chemarea partidului! Fiecare parlamentar se reprezintă și poartă cu el speranțele unui număr de votanți. A anula toate acestea, pentru a le revărsa într-un coș personal, nu doar ne amintește de anii tinereții, dar pune sub semnul întrebării existența și funcționarea statului de drept în România. E grav? E periculos? Dar e cool… Este, dincolo de toate, actul preluării instituțiilor statului sub radicalul ambițiilor unei/unor persoane și transformarea partidului în instrument manevrat în vederea atingerii unor ținte personale.
Necazul e că nici măcar originali nu suntem, cu atât mai puțin, unici. Revenit la putere în octombrie 2015, Jaroslaw Kaczynski a simulat poziția din umbră spre a avea marja de manevră necesară planului de vendetă și fundamentalism. A folosit și folosește tragedia de la Smolensk din aprilie 2010 cu un cinism și o voluptate a ridicolului care calcă, în primul rând rănile pe care pretinde că le protejează. Atunci, avionul Tupolev TU 154M, care transporta spre Katyn elita clasei politice poloneze, a căzut într-o pădure din apropierea destinației, luând 95 de vieți, printre care și pe cea a președintelui de atunci al țării, Lech Kaczynski, precum și șansa unei demne comemorări a unei alte tragedii, cea din 1940, în care puterea sovietică a decapitat conducerea Poloniei. Cătă vreme epava avionului și, mai ales, cutia neagră se află încă în posesia autorităților rusești, scenarita conspiraționistă ține întreaga țară captivă, monopolizând discursul public, opțiunile de politică externă, agenda media și prestația la Brusselles. În esență, încă de la instalarea noului guvern, fratele supraviețuitor, Jaroslaw Kaczynski, și-a numit în funcții-cheie oameni loiali cărora le-a acordat înalta misiune de a declara fosta conducere a țării vinovată de producerea accidentului și de ascunderea, azi, a probelor, în parteneriat cu serviciile secrete ruse. „Kaczynski nu a înțeles nimic din istoria Poloniei ori a Europei… Distrugând statul de drept și unitatea Europei, acesta îi face jocurile lui Vladimir Putin.“ — declara Guy Verhofstadt, încă din decembrie 2015, în plină criză a Curții Constituționale de la Varșovia.
De atunci încoace, dl Antoni Macierewicz, ministrul polonez al apărării, a format o nouă Comisie, menită să re-investigheze accidentul, în condițiile în care probele materiale se află în Rusia, țară pe care o acuză de conspirație. După cum susține dl Tomasz Diemoniak, fost ministru al apărării la Varșovia, acuzele penale sunt propagandă pură, căci nu s-a descoperit nimic concret. Donald Tusk, actualul președinte al Consiliului Uniunii Europene, prim-ministru al Poloniei la ora accidentului, este acuzat de abuz de încredere în relațiile internaționale, ca urmare riscând un dosar de trădare diplomatică și zece ani de închisoare. Argumentele ar fi cooperarea cu autoritățile ruse în investigarea condițiilor care au dus la producerea accidentului, organizarea a două ceremonii separate de comemorare a victimelor Katyn, una cu participarea primului-ministru, dar și a lui Vladimir Putin (pe atunci, tot prim- ministru), și una cu participarea președintelor Kaczynski și a unor înalți demnitari polonezi. A fost indusă suspiciunea cu privire la obiectivitatea raportului oficial asupra accidentului și, automat, cu privire la persoana lui Donald Tusk și a Platformei Civice, partidul pe care l-a condus la guvernare timp de opt ani. „Flămând de controlul total al puterii“ (The Guardian), Jaroslaw Kaczynski și-a pus țara într-o situație extrem de delicată cu ocazia realegerii lui Tusk în fruntea Consiliului European, înaintând singurul vot împotrivă și o pretenție de mandat de arestare, opus celor 27 de voturi favorabile, oferite de toate celelalte țări.
Dar visul de a obține acest mandat, acuzele neprobate, atacurile la persoana și la familia lui Donald Tusk fac, toate, parte, dintr-un arsenal retoric menit să ia locul legalității și dreptății (partidul condus de Jaroslaw Kaczynski se numește Lege și Dreptate)! Obsesia pierderii fratelui geamăn, transformată în nevoia răzbunării cu orice preț, nevoia unui țap ispășitor, oricum incapabil de a întoarce istoria, au dus la resetarea politicii țării și a funcționării instituțiilor înspre acest scop suprem. Curtea Constituțională, legislativul, ordinea juridică sunt în mare parte subordonate unui interes personal care a acaparat spațiul public și l-a configurat în comformitate cu acest interes. „Trebuie să iertăm, dar nu înainte ca vinovații să-și recunoască vina și să fie pedepsiți“ susține Kaczynski, dincolo de orice limită a obiectivității procesuale sau a bunului-simț public. Orbit de ideea conspirației între Donald Tusk și autoritățile ruse în eliminarea fratelui său, liderul polonez nu mai înțelege nici conceptul de ordine juridică, nici diferența între puterile statului sau, măcar, raportul decent între individ-partid-stat.
Asemănările izbitoare, dar nu surprinzătoare între cele două cazuri ne-au amintit de Platon, dar și de tragedia bunurilor comune. Cel dintâi explica acum două milenii faptul că un stat funcțional corespunde structurii sufletului uman. Acesta are de îndeplinit trei funcții principale, anume rațiunea, pasiunea emoțională și dorințele biologice, și transferă asupra metabolismului unui stat virtutea înțelepciunii în formularea legilor, curajul în apărare de inamici și cumpătarea în viața materială de fiecare zi. Atunci când aceste trei virtuți se află în armonie, se instaurează dreptatea.
Luând, noi, calea inversă a raționamentului, vom spune că, atunci când cumpătarea în cele zilnice se dizolvă în nevoie de putere instrumentalizată spre a atinge interese personale mai presus de cursul firesc al lucrurilor, această putere antrenează alte persoane, instituții, norme și valori, cu scopul unic al bucuriei unei persoane. Tot ce nu poate împlini prin forțe proprii atrage sau impune colaborarea altora, transformați în simple mecanisme și, apoi, în subordonarea sistemului social până la acapararea tuturor pârghiilor posibile în contextul dat. Instituțiile statului, menite să ofere și să întrețină existența cât de cât pașnică a unei societăți, se transformă în tacâmuri la masa unui lider. Fie că vorbim despre nou promovata lege maghiară anti-ONG-uri cu finanțare externă, de moțiunea împotriva guvernului Grindeanu sau de comisia Kaczynski, un lider cu o problemă personală greu de soluționat — nevoia de putere, de re-definire, de dominare —, acest lider preia spațiul public în proprietate personală și îl setează pentru atingerea obiectivului propriu. Cum asemenea tendințe nu pot fi explicate cu voce tare, se face apel la teoria conspirației, în care Alții, duhurile nefaste, au decis să confiște cetatea, iar Cavalerul-Erou face toate eforturile să o protejeze.
Ceea ce, în teoria politicilor publice, se numește tragedia bunurilor comune, incluzând spațiul public, legile, valorile, instituțiile sociale, constă în faptul că acestea nu sunt privatizabile. Ele sunt comune pentru că nu pot fi împărțite, nu pot face obiectul posesiei, sunt nemateriale, dar de ele depinde existența și funcționarea societății. Această caracteristică atrage foamea, ostilitatea tuturor forțelor negre ale universului și, în același timp, efortul de neînlocuit, persoana Eroului Salvator. Ghinionul oricărei cetăți, medievale ori moderne stă în identificarea acestuia cu o anumită persoană fizică, de obicei cu pasiunea manevrării puterii politice!