Sarmu Probo Nisi – „Nu ați gustat sarmalele” – este un grup satirico-politic din Serbia, constituit în jurul lui Luka Maksimovici, student la Științele Comunicării în Belgrad. Acesta l-a pus în scena socio-politică pe Ljubisa Beli Preletacevic, personaj fictiv, simbolizînd un candidat aflat în campanie electorală. Numele însuși ne dă primele indicii despre ineditul politician, preletac înseamnând cel ce schimbă taberele, partidele în scopul obținerii/ menținerii puterii, iar beli reprezentând albul, culoarea purității (politice?) dar și a costumației de „campanie electorală” a lui Preletacevic. Avem, așadar, un fals actor politic – un Golem – căruia i se pun pe umeri toate așteptările electoratului de pretutindeni, iar în discurs, toate promisiunile și lozincile unui carierist politic.
În Serbia au avut loc, luna trecută, alegeri prezidențiale iar noul ales, Aleksander Vucic a preluat mandatul miercuri, 31 mai. Cu toate că la start au fost 11 candidați, Vucic a reușit să obțină 56% din voturi încă din primul tur și a fost declarat căștigător. Încă din acea seară, zeci de mii de oameni din toată țara au ieșit în stradă contestând rezultatul alegerilor, acuzând tabăra fostului premier Vucic de intimidarea presei și cumpărare de voturi. Comisia electorală republicană a și anulat rezultatele din mai multe orașe, impunând reorganizarea alegerilor două săptămâni după cele la nivel național. Deznodământul însă nu mai putea fi schimbat deoarece Vucic obținuse deja un avans confortabil față de Sașa Jankovic (16,63%), fostul Ombudsman al Serbiei în perioada 2007-2017, respectiv Luka Maksimovici – Preletacevic (9,59%).
Dincolo de campania electorală și de alegerile propriu-zise, rămân o serie de întrebări și temeri, cărora Preletacevic le-a dat glas, exprimând o parte importantă a electoratului. Pe de-o parte, Serbia se confruntă cu grave probleme economice și instituționale, în ciuda cărora speră să obțină admiterea în Uniunea Europeană și o redresare din mers, în interiorul clubului. Mai vechea prietenie cu Rusia o obligă să joace la două capete, ajungând până la a respinge sancțiunile UE împotriva acesteia ca urmare a anexării Crimeii. Acestei situații și așa complexă, dacă nu duplicitară, i s-a adăugat criza refugiaților și inevitabila plasare a țării pe „ruta Balcanică”, iar din șifonierele nu prea bine sigilate ale istoriei recente, răzbat temele nerezolvate ale anilor 90. Achitarea lui Vojslav Seselj în martie 2016, soluțiile nu tocmai mulțumitoare pentru victime, date de instanțele interne în cauze legate de oficiali cu rang inferior, materialele documentare, filmele și cărțile care abia acum încep să pună în valoare documentația adunată de Tribunalul de la Haga, toate concură la creionarea unui profil social instabil, dominat de neîncredere și teamă reciprocă (acolo unde nu e ură), de nevoia de răzbunare sau chiar de reluare a conflictelor. Însăși prezența lui Seselj pe lista prezidențiabililor a constituit un argument în plus pentru reactivarea vechilor traume sau, dimpotrivă, a pretențiilor de reconstrucție a Serbiei Mari. Într-o campanie care a amestecat corupție și discurs pro-european, amintiri cu ustash și tendințe autoritariste, revendicări de război cu speranțe ancorate la Kremlin, Beli Preletacevic a încercat să râdă și să spere, să caute umanitatea din oameni și să-i dea drept de replică în singura formă acceptabilă de către liderii din toate timpurile: râsul bufonului. Le voi lua pe rând!
Aleksander Vucic, jurist de profesie, are un CV fracturat într-o etapă extremist naționalistă și o maturitate în care retractează ale tinereții valuri, pledând pentru integrarea europeană și drepturi pentru minorități, pentru reconcilierea cu Kosovo, respectiv pentru acceptarea unei cote de migranți pe teritoriul Serbiei. A fost prim ministru începând din 2014, dar și ministru al informațiilor între 1998-2000, al apărării 2012-2013 și vice-prim ministru, 2012-2014. Și-a început cariera politică în partidul lui Vojslav Seselj pe care l-a părăsit pentru a se alătura Partidului Progresist al lui Tomislav Nikolic, cel pe care îl va înlocui la președinția țării. Dar a militat pentru protecția lui Ratko Mladic împotriva conferirii acestuia către Tribunalul de la Haga, a susținut epurarea etnică a musulmanilor bosniaci. Căsătorit în 1999 cu o jurnalistă, Ksenija Jankovic, este suspectat de către opinia publică de a fi fost implicat în asasinarea lui Slavko Curuvija, și el jurnalist. Cu toate că ancheta penală e finalizată și autorii direcți condamnați, o undă de îndoială persistă în profilul lui public. Începând cu 2008, a declarat continuu că a înțeles răul pe care țara sa l-a produs țărilor și societăților care s-au desprins din Jugoslavia și regretă cele spuse ori făcute. A condamnat comportamentul Belgradului ca pe o „crimă oribilă” de care îi este rușine.
Ca prim ministru nu a reușit să lupte eficient împotriva corupției, ajungând la cunoscutele tăieri de pensii și salarii, la blocarea posturilor din domeniul public, la un șomaj ridicat în țară dar și la încheierea, în 2015 a unui acord stand-by cu Fondul Monetar, pentru trei ani. Cu o agendă pro-europeană care critică guvernul de la Budapesta pentru ridicarea gardurilor în calea imigranților și în același timp un proiect anti-european în materia atitudinii față de Kremlin, i-a oferit lui Preletacevic ingredientele necesare propriei campanii-parodie.
Îmbrăcat în costum alb, cu gestica amintind de bufonii medievali care colindau cetățile cu povești și cântări, cu plecăciuni și hohote de râs, cu mersul straniu și glume bine ticluite, Ljubisa Beli Preletacevic a reușit să fie candidatul proiectat în oglinda socială. S-a declarat cel mai frumos, cel mai înalt – aluzie clară la cei 2 metri ai președintelui ales – și, mai ales, capabil să împlinească toate visele și nevoile oamenilor. Prin urmare, a promis în „campanie” pensii mărite de trei ori, locuri de muncă pentru toată lumea, o Mare Uniune a Balcanilor ca mare putere mondială, dealuri în Pancevo pentru săniuș și litoral la Belgrad, iar mai presus de toate, eradicarea corupției. Ca orice comediant care se respectă, a adăugat ca va rămâne singurul corupt, toți banii urmând să intre în buzunarul său.
De regulă, liderii, mai cu seamă cei cu înclinații autocrate, nu gustă satira. Într-o țară în care presa a fost, cel puțin în ultimii douazeci de ani, sub lupă, vocea oamenilor era greu să se facă auzită. Cu toate declarațiile de schimbare a opiniilor sale politice, Vucic rămâne un lider căruia nu i se poate prezenta lista de acuzații fără riscuri de luat în calcul. Și atunci, invenția unui personaj fictiv, vinovat de a cunoaște dar și de curajul de a spune ceea ce știe, a fost mesajul cel mai pronunțat al campaniei electorale. Tocmai augmentarea promisiunilor de campanie dublată de preluarea atât de expresivă a trăsăturilor individualizante ale lui Vucic a făcut din prestația lui Beli una de excepție. Însăși „candidatura” a fost una fictivă, dar, aducând locul trei în topul final, spune multe despre ceea ce gândește societatea. Un lider care trece dintr-o extremă politică în discursul pro-european este la fel de greu de legitimat precum un candidat fictiv, în persoana lui Preletacevic – care asta și spune prin numele său: defector dintr-un partid în altul! Litoralul la Belgrad și dealurile de la Pancevo amintesc de planurile sovietice pe care Yugoslavia le-a evitat încă de la început printr-o politică proprie dar care, după dispariția lui Tito, au aprins imaginația și ambițiile politicienilor sărbi.
La sfîrșitul oricărei mese de nuntă, se servesc sarmalele. De obicei, „fețele fine” părăsesc petrecerea mai repede, lăsând mulțimea să transpire în jocuri tradiționale și mâncăruri pe măsură. De aceea, nu gustă sarmalele și au o foarte slabă înțelegere a nevoilor, așteptărilor, gândirii celor mulți. Luka Maksimovici a „tocat” carnea politicii Serbiei, cu toate utopiile, orgoliile, duplicitățile dar și lipsurile ei. O mare putere care nu are bani de pensii, o țară cu infrastructura vulnerabilă, care acceptă cotă de refugiați sperând ca astfel să-i fie ignorate atât temele nefăcute din anii 90 cât și încrâncenările prezentului, amestecate în umplutura din sarmale este o desfătare pentru orice bufon politic. El are acces atât la plânsul societății – a obținut 20% voturi la alegerile locale din Mladenovac – dar și la curtea regală – alegerile prezidențiale -, putând să râdă și să plângă pe înțelesul fiecăruia. Preferă sarmalele, pentru că știe să descifreze în ele întreg amestecul politicianist, speranțele și veninul trecutului. Apoi, ca orice bufon, poate să se dea de trei ori peste cap, redevenind Luka Maksimovici, student la Științele Comunicării. Dar politicienii care nu gustă sarmale și vor conduce Serbia în următorii cinci ani?