Robert Șerban: Dragă Ioan Morar, tu, povestitorul, ai devenit subiect de poveste şi personaj… invidiabil: de ani buni trăieşti în Franţa, într-un orăşel de pe coasta Mediteranei, într-un fel de paradis european. Mai mult, te plimbi prin locuri de pus în ramă, bei vinuri bune, produse chiar acolo, în patria vinului, scrii, publici, pari fericit. Ce, cine te-a dus la „export”? Ce te-ar aduce înapoi, în România?
Ioan Morar: Dragă Robert, mă iei tare! Da, așa e, trăiesc într-un loc minunat, în La Ciotat, leagănul cinematografului, o localitate care are prima gară din istoria celei de-a șaptea arte. Dar nu numai prin frații Lumière e celebră localitatea mea adoptivă, ci și prin faptul că actuala formulă a jocului cu bile, Petanque, a pornit de aici… După cum vezi, am devenit patriot local. De altfel, îmi place când, plimbându-mă prin oraș sau prin împrejumiri (sunt niște locuri minunate), pot lămuri turiști cu harta în mână. Și cel mai mult îmi place să răspund DA la întrebarea: Sunteți de aici? Da, deja sunt de aici… Cât despre vinuri, aici e patria rosé-ului, un vin care nu cu multă vreme în urmă, douăzeci, treizeci de ani, era considerat o băutură a țăranilor din Sud! Aproape de mine e apelația Bandol, care face un vin roșu special, obligatoriu ținut un an și jumătate în baricuri de stejar. Dincolo de Bandol, spre Toulin, e Sanary-sur-Mer, loc de refugiu pentru scriitorii germani (în frunte cu Thomas Mann) în perioada hitleristă. În partea cealaltă, spre Marsilia, la Cassis, într-o podgorie, a scris Virginia Woolf. Deci, nu stăm rău la referințe literare. Bun, revin la întrebare, cum am ajuns aici: am fost pentru un an și trei luni în postul de consul general la Marsilia. Când am fost schimbat, am decis să rămânem în zonă. Și am rămas. Ce m-ar aduce în România? Păi nu am plecat de tot, mai am rădăcinile, pe care mi le mai verific în călătorii acasă…
R.Ș.: Nu te plictiseşte fericirea? Îţi lipseşte ceva?
I.M.: Nu reușesc să mă plictisesc, sunt destul de activ, organizez și particip la tot felul de acțiuni dedicate României și culturii române. Sunt patriot pe persoană fizică! Peste câteva zile organizez o seară Brâncuși… Apoi, la Aix-en-Provence, cu asociația Amitié Franco-Roumaine, vom avea stand de Ziua Europei, voi fi acolo la „animație”. Apoi, sunt în comitetul de organizare a unui Festival Inter-Roman (prima ediție), în iunie, aici, în La Ciotat. Vom avea un stand românesc și vom participa la diverse ateliere referitoare la limbile romanice. Nu mă plictisesc, trăiesc cu plăcere, cu voluptate, chiar, fiecare zi. Îmi lipsesc niște întâlniri „față în față” cu prietenii din România. Norocul meu e că internetul a redus distanțele. Când nu merg eu în România, vin prietenii la mine. Mircea Mihăieș își face vacanțele de vreo cinci ani aici. Îl aștept și anul ăsta. Nu sunt chiar uitat de lume, ca să zic așa.
R.Ș.: Reuşeşti să trăieşti din scris?
I.M.: Da, trăiesc din scris. Adică din rezerve. De cînd am început să lucrez în presă am trăit, de fapt, din scris. Nu din scris literatură, desigur. Dar nu am făcut afaceri, nu am avut moșteniri, nu am cîștigat la loto. Trăiesc, deci, din scris, din agoniseala anilor de la Academia Cațavencu. Dar n-aș putea trăi din literatură. Deși cărțile mele s-au vîndut bine, în raport cu alți autori, sumele încasate sunt sărmane rău. Asta e situația, nu-mi fac iluzii, mă bucur că pot să-mi drămuiesc rezervele încât să nu mă întreb ce fac mâine.
R.Ș.: Ai un program riguros, de scriitor profesionist?
I.M.: Am program de scriitor atunci cînd scriu la o carte… La mine, timpul cel mai mult se petrece în acumulări pentru o carte sau alta. Citesc, notez, gândesc, visez luni de zile. Apoi, când „condițiile sunt coapte”, mă apuc de lucru, scriu zilnic, cu program, la număr de semne. Trei pagini pe zi (așa a fost pînă acum). Atunci nu mai citesc nimic, nu ies, îmi reduc viața socială, sunt mai morocănos (soția mi-e martor și suporter!). Dacă asta înseamnă scriitor profesionist, atunci,da, mă calific.
R.Ș.: Chiar, cum arată o zi obişnuită a ta?
I.M.: O zi obișnuită? Ies să fac cei 15.000 de pași, adică vreo zece kilometri, zilnic. Nu reușesc mereu, mă mulțumesc, uneori, cu 10.000 de pași. Plus minimum o sută de flotări. Asta mă menține în formă fizică, e important. În plimbările astea observ lumea din jur, deja cunosc multe „personaje”, îmi imaginez pagini în care să le fac loc. Apoi, să nu uit, ritualul de la bulangerie. David, fiul meu, care e la doctorat în SUA și vine în vacanțe, a observat că localnicii se deosebesc de turiști prin aceea că nu cumpără decât o baghetă. (Sigur că, încă, în magazia memoriei, stă chircită spaima din anii comunismului că s-ar putea să nu mai găsesc pâine. M-am dezobișnuit greu de această spaimă). Așa că, pentru a demonstra că sunt localnic, trebuie să merg zilnic la brutărie (ca să nu mai zic bulangerie). Dacă e joi, merg la cursurile de provensală, după amiază, așa m-am apropiat de spiritul locurilor, în plus, cunoscând alți oameni interesați de această limbă. Printre picături mai merg la o degustare de vin, de ulei de măsline (am ajuns să fiu membru într-un juriu la un concurs de uleiuri de măsline, măslinul e noua mea pasiune). Am un program plăcut, nu foarte încărcat, dar nici plictisitor de aerisit.
R.Ș.: Dacă ar fi să faci un portret-robot, în cuvinte, al francezului contemporan, cum ar arăta el?
I.M.: Păi tocmai de portetul-robot mă tem! De clișeu. De când sunt aici lupt cu clișeul pe care unii din francezi îl lipesc pe fiecare român. Eu am norocul să mă mișc printre niște francezi interesați de România, deci nu corespund foarte tare unui portret-robot obișnuit. Generația mai tânără nu se deosebește foarte tare de generația tânără de la noi. Aceleași preocupări, aceeași dependență de internet… Cei din anturajul meu au citit cărți mai multe decît pagini web. Se spune, într-un clișeu, că francezii ar fi încrezuți. Mie nu mi se pare, am vecini foarte plăcuți, interesați în sensul bun de ce e cu noi acolo. Nae Caranfil zicea că „francezii sunt niște români care au prins o repartiție mai bună”. E mult adevăr în asta. Cei din Sud, de aici, sunt împătimiți de „apero”, asta e o gustare care merge neapărat cu un rosé sau cu un pastis. Oameni de viață!
R.Ș.: Cum se vede România din sudul Franţei? Dar cum o percep vecinii tăi, prietenii tăi de acolo, presa franceză? Cum… stăm cum imaginea ţării?
I.M.: Recent am fost în comuna Destrousse, înfrățită cu Horezu, la o masă pentru adunat fonduri în beneficul Asociației Amitié Franco-Roumaine (la care sunt președinte de onoare). Au venit peste 8o de săteni care au plătit masa, cu zece euro în plus, ca să ne ajute. Am stat de vorbă mai mult cu trezorierul nostru care are o bunică originară din Brăila. După ce s-a terminat masa și a ajuns acasă, mi-a scris un e-mail și mi-a spus că a comandat trei cărți de Panait Istrati. Ca urmare a discuției noastre.
Imaginea României este cum o facem noi. Și cel care fură, și cel care tratează bolnavii, și cel care are firmă de construcții. Eu pot să vorbesc despre literatură, despre cultura română, nu pierd nici o ocazie: am reușit să fac o seară de poezie românească la Ciotat, o altă seară despre România și anul 89, am vorbit despre limba română în sala primăriei de la Aix-en-Provence, cu ocazia zilei limbilor europene. Am fost voluntar la o săptămână a filmului românesc, acum doi ani, la Marsilia. Am făcut pe șoferul pentru invitații români, i-am dus și adus de la aeroport, și am tradus acolo unde era cazul. Pe 30 iunie voi conferenția tot despre România, în fața unei săli pline de profesori distinși cu premiul Palme Academique, la Toulon. Cum spuneam, patriot pe persoană fizică.
R.Ș.: Ai publicat, în ultimii 12 ani, trei romane surprinzătoare prin poveştile lor şi prin forţa lor epică. Spun surprinzătoare fiindcă există o „încremenire în proiect” care dă de înţeles că poeţii (iar tu asta eşti la… bază) nu ar avea muşchii de romancieri. Cum s-a produs şi cum se produce la tine schimbarea de gen? E-n… genă? (la ce scrii acum?)
I.M.: Ei, toți facem proză fără să știm, vorba domnului Jourdain. Eu cred că am reușit să scriu un roman fără să amintesc, prin scriitură, că sunt poet. M-am detașat de poezie. Așa cum, când scriu poezie, nu port în spate povara romanului. Nu știu alții cum sunt, zic alături de Creangă, dar eu reușesc, se pare. Acum pregătesc vreo două romane și parcă văd că mă voi apuca de un al treilea… Doamne mulțam, am proiecte, zile bune să mai fie, și sănătate.
R.Ș.: Dacă ar fi să îţi alegi o poezie pentru o întâlnire de gradul III, pe care ai alege-o, dintre cele scrise de tine?
I.M.: Am să aleg o poezie care a fost tradusă, recent, și în catalană, de Xavier Montoliu, un foarte bun cunoscător al limbii și literaturii române, pe care l-am cunoscut la Barcelona. E poezia cu care se încheie ultimul meu volum de versuri (sper să nu fie și cel de pe urmă).
Viața mea mamă
Într-un vis nepotrivit o văd pe mama
stând fără vârstă
ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității
și dezghiocând păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)
(o imagine din care nu mai plecăm)
Și boabele cad în vasul cu smalțul ciobit
precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur
dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni
Așa cum știu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,
ca în cel mai fericit întuneric
Știu și că zilele vieții mele încap în câteva păstăi
De acolo, din copilăria mea
pe pragul dintre înainte și înapoi mama dezghioacă și-acum
păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă
Imaginea de atunci călătorește prin fire nevăzute până la mine
într-o palpitație a inimii, într-o durere ascunsă în stern,
într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie
Linia vieții mele începe în palma ta mamă
Și palma ta e de acum sub pămînt.