În numărul trecut al publicației am început să scriu despre ceea ce cred eu că este punctul slab al învățământului universitar românesc: finanțarea pe cap de student. Ca să fiu mai clar, universitățile românești primesc bani de la stat pentru fiecare student bugetat. Reamintesc, dacă unei facultăți i se repartizează, de exemplu, 100 de studenți bugetați în anul I, iar în anul al doilea rămân, să spunem, 80, în bugetul facultății pentru anul al doilea vor intra banii doar pentru cei 80 de studenți. Acest lucru, evident, nu este de natură să determine, din partea corpului profesoral, o exigență firească fiindcă, fatalmente, studentul este privit nu ca produs al actului educativ, ci ca un producător de venit: pică sau se retrage studentul, scad veniturile. Ca atare, propuneam eu, ar trebui ca facultățile să primească subvenție pe ciclul de studii, nu pe student, ceea ce înseamnă că banii sunt aceeași, indiferent de numărul absolvenților.
Situația a devenit tot mai presantă, dacă nu chiar tragică, mai ales în ultimii ani, când declinul demografic, abandonul și exigența bacalaureatului au făcut prăpăd prin amfiteatre.
Conform „Ziarului Financiar”, în anul universitar 2014/2015 au fost declaraţi absolvenţi de liceu 172.600 de elevi, cu aproape 10% mai puţin decât în anul universitar 2011/2012. Dacă, de pildă, în 1990, în România s-au născut 314.000 copii, în anul 2013 s-au născut doar 176.000 de copii. Conform unui studiu al Centrului de Politici Publice de la Universitatea de Vest din Timișoara – citat și de DIGI TV – în următorii 4 ani, numărul absolvenților de liceu se va reduce de la aproximativ 100 de mii la puţin peste 50.000.
Sigur, cifrele vorbesc de la sine, dar, pentru a avea o perspectivă mai clară nu doar asupra bazinului de unde se recrutează studenții, ci și asupra diluării actului educational, ar trebui să avem cifre și cu privire la dinamica angajărilor sau plecărilor în rândul cadrelor didactice: posturi noi, specializări noi, reduceri de personal. Poate vi se pare curioasă o asemenea perspectivă, dar veți vedea imediat că nu e chiar așa. Asta fiindcă, în anii cu mulți studenți (între care, un număr apreciabil de studenți cu taxă), numărul cadrelor universitare a crescut în mod firesc. În plus, au fost create specializări noi care, după câțiva ani, s-au dovedit mai puțin atractive. Astfel că, la unele specializări s-a renunțat, iar cadrele didactice, cum era și firesc, nu au părăsit universitățile, ci s-au reciclat. Acest lucru s-a făcut însă clar în detrimentul calității, fiindcă programa de studii a început să semene tot mai mult cu ceea ce ar putea preda o parte din dascălii în reducere de activitate. Mai mult decât atât, au fost inventate discipline comune mai multor specializări în consens cu „filosofia” dezastruoasă a ciclului Bologna, în care se face de toate și nimic precis. Studenții nu pricep la ce au venit, cam mulți aleg să se retragă, iar noi, dascălii, cântăm solemn și cu talent, de la catedră, asemenea orchestrei de pe Titanic.
(va urma)