Din punctul de vedere al mitologiei străvechi, Floriile ar putea fi identificate cu zeița romană Flora, atestată arheologic pe teritoriul vechii Dacii romane. Este sărbătoarea reînvierii naturii, a izbucnirii firii după perioada îndelungată de frig și îngheț. Înfloresc, la această vreme, toate plantele, natura se îmbracă în verde, pomii fructiferi se împodobesc aidoma unor mirese. Este victoria vieții asupra morții, a sevelor vitale față de înghețul mortificator. Trebuie spus însă că aceste semnificații romanice s-au „altoit” peste cele deja existente, de substrat. Convingerile și tradițiilese referă la cultul moșilor, astfel că „în această zi se fac pomeni, se curăță mormintele și cimitirele, se înfig în morminte ramuri de salcie, se invocă spiritele morților” (Ion Ghinoiu, 2008).
Peste aceste straturi de semnificații s-au așternut cele creștine. Astfel, la Florii se celebrează intrarea lui Iisus în Ierusalim, cu o săptămână înaintea Paștelui evreiesc (Pesah), atunci când a fost primit cu bucurie și ovații, ca un Mântuitor, toți cei care îl aclamau având în mână ramuri verzi (de finic). Așa se face că ramurile verzi (de salcie, la creștini) au dobândit proprietăți religioase creștine și chiar magice, reprezentând o simbioză între credințele „păgâne” și cele creștine.
Astfel, în Banat erau așezate, la icoană, ramuri de salcie sfințite la biserică. Ele erau împărțite de către preot, se duceau acasă și se puneau, de asemenea, la oglindă, la geamuri. Totodată, erau așezate la poartă, la ușile grajdurilor (Academia Română, Sărbători și obiceiuri, 2002).
Dar nu numai atât. Aceste ramuri verzi, sfințite de către preoți, erau așezate cu pioșenie la cruci, morminte și troițe, funcția lor apotropaică (de îndepărtare a spiritelor rele) fiind evidentă. În trecut, ramurile înfrunzite erau date vitelor spre a fi mâncate, rolul lor fiind acela de fertilizare, de mărire a sporului la vite, numărul lor într-o gospodărie fiind semn al bogăției și al prosperității. Este limpede, din nefericire, că scara de valori s-a modificat dureros, important pentru tinerii de azi fiind etalarea unor mașini cât mai puternice, mai frumoase și „mai cool”, cumpărate pe banii obținuți din slugăreala pe la curțile austriecilor, nemților, francezilor ori italienilor, cărora le rânesc grajdurile și le îngrijesc animalele pe salarii de nimic, în vreme ce la noi, „în țara turmelor și-a pâinii” (Nichifor Crainic) ogrăzile s-au golit de hoare și de vite, iar grădinile „s-au încuiat”, mărăcinișul, scaieții, spinii și buruienile coborând până în sat.
Tot aceste ramuri de salcie erau atârnate, înainte vreme (când nu importam mere de la polonezi, pere de la turci, prune și căpșuni din Spania și struguri de la greci), de crengile pomilor fructiferi și de vițele viei, pentru a da rod mult și bogat.
Ramurile, devenite sfinte acum, aveau, în viziunea poporului român, și funcții vindecătoare; astfel, ele erau menite să prevină durerile de șale din vremea secerișului, vindecând și de alte boli, dacă bolnavul trecea printr-un cerc confecționat din rămurele verzi, sfințite.
Nu erau lipsite, ramurile de salcie, nici de valențe magice. Astfel, ele ar fi ajutat la împlinirea descântecelor și a farmecelor, ar fi oprit vijeliile și ploile cu grindină din perioada verii, erau purtate de Paparude, atunci când, prin dansul lor, invocau cerul pentru a desfereca ploile.
Este o zi de mare sărbătoare, pentru creștini, așadar, care se celebrează cu dezlegare la pește și la vin, anunțând sfârșitul celui mai lung și mai greu post, dar și începutul Săptămânii Mari, aceea în care Iisus a fost arestat, chinuit, batjocorit și, în cele din urmă, răstignit pe cruce.
Gheorghe SECHEȘAN