În România se fură. Se fură la greu, în fiecare zi, și cu fiecare an scurs din 1990 până azi. Evident că se fura sistematic și în felurite moduri și în perioada celor aproape cincizeci de ani de comunism. Prin urmare știm asta, o aflăm zilnic, grație presei autohtone care nu mai are ,,aer” de câte ori scrie despre felul în care suntem furați! O analiză publicată recent de Banca Națională a României arată că nivelul evaziunii fiscale în țara noastră este de aproximativ 20 de miliarde de euro anual. Adunați această sumă care se evaporă în fiecare an din, practic, buzunarele noastre, ale tuturor, și aproape că devine dureros până și pentru caracterele din piatră să accepte cât de mult suntem furați prin fel și fel de metode. De către stat, de unele companii, românești sau străine, aici naționalitatea nu prea contează! Până la urmă, de către noi înșine. Suma hoției naționale ar atinge, scurt pe doi, vreo 400 de miliarde de euro doar din evaziunea fiscală, și numai în ultimul sfert de veac de democrație şi, implicit, de capitalism. Unul duios românesc, desigur!
Să mai adăugăm la această cifră (care înseamnă PIB -ul României pe vreo trei ani!), furturile grosolane produse în toți acești ani în procesul de privatizare a întreprinderilor romanești și, în general, tot ceea ce a însemnat vânzarea avuției publice la ieșirea noastră din comunism. Pe lângă întreprinderile devalizate la greu de „industriașii” autohtoni și străini, terenurile, respectiv spațiile comerciale și restul activelor statului s-au pulverizat ca-n jocurile de magie de tip David Copperfield, peste noapte și cât ai zice „Ce-ți doresc eu ție dulce Românie?!”, în off-shoruri de prin paradisuri fiscale greu de pronunțat! Dacă mai punem la socoteală și retrocedările din ultimii zece ani, fie în bani, fie în terenuri, mai adunăm la suma hoției naționale alte câteva miliarde bune de euro.
În vremea asta, fiecare dintre noi ascultă sau citește despre cum a fost furat și continuă să fie furat zilnic (pentru că – să nu ne facem vreo grijă – băieții fură în continuare!), și, în rest, așteptăm vreun nou Țepeș să ne salveze de sărăcie și de nevoi! Care nu mai vine, săracul, că vremea haiducilor și a salvatorilor de neam și țară s-a dus demult pe… pustie.
Facem totuși ceva! O așteptăm pe doamna Kovesi, cu bune și cu rele, dar oricum cu o imagine bună la acest capitol, cel puțin în imaginarul colectiv, să-i bage pe băieții răi și hoți, cât cuprinde, la pușcărie. Ceea ce nu e deloc rău că se mai întâmplă! Mai trist este că nu prea recuperăm mare lucru din aceste furturi de miliarde și miliarde de euro din banii acestei țări încă suficient de sărace pentru a putea oferi un standard de viață de bun simț. Astfel încât să nu fie părăsită masiv de tinerii ei de valoare. Totuși, dacă ar fi să ieșim pe străzi, să punem presiune pe Parlament ori pe ANAF să acționeze după legi noi și europene pentru a recupera miliardele furate, pas să ne obosim pentru atâta lucru! Pen’ ce mon-cher, atâta implicare civică, nouă ne ajunge că privim zi și noapte la televizor și că mai citim prin gazete cum se prăvale anticorupția printre noi.
Altminteri, ca pe vremea lui Ceaușescu, noi cu noi, ei cu ei, iar la orizont… zările albastre! Plăcerea de a fi furați rămâne sportul nostru național! Și atunci când iubești să fii scotocit zilnic de altcineva prin buzunare, se cheamă pasiune. Una distrugătoare, care ne macină zi de zi și fără urmă de speranță că ne va părăsi vreodată.