Sunt un român care trăiește de la un salariu la altul așa cum trăiește, cu transfuzia, un bolnav de pe o zi la cealaltă. De fapt, sunt un român care trăiește, de la un salariu la altul, împrumutat la bancă și la prieteni. Nu îmi permit să mănânc la restaurant nici măcar o dată pe lună, nu îmi cumpăr haine de firmă, nu am mai fost în concediu de câțiva ani. Sunt zile — mai ales în prima parte a lunii — în care bancnota de 10 lei dobândește, ciudat, o valoare mult mai mare decât atunci când cardul este umplut. Dacă aș spune că sunt sărac, aș minți și mi-ar fi şi teamă de Dumnezeu. Și, concomitent, m-aș gândi ce ar mai putea spune cei care câștigă jumătate sau chiar mai puțin din ceea ce câștig eu muncind în trei locuri?
De fapt, nici nu știu cum să definesc starea de incertitudine financiară în care trăiesc. Aș spune — cu riscul de deveni patetic – că e un inconfort nu atât pentru mine cât, mai ales, pentru copiii mei. Da, mai ales pentru copiii mei, fiindcă ei trăiesc într-o lume în care eticheta hainelor și telefonul mobil sunt semnele primare de acreditare, acceptare, de recunoaștere. Îmi amintesc și acum că, atunci când era în clasele primare, fiul meu m-a rugat să parchez mașina cât mai departe de școală. Aveam o Dacia 1300 atât de tandră și „retro”, ce nu se potrivea deloc cu vedetele pe patru roți ale colegilor lui. Norocul meu, de fapt al lui, a fost că, în mai puțin de 3-4 ani, a înțeles clar cum e cu raportul dintre ceea ce conduci și ceea ce ești.
Dar lucrul care mă îngrijorează cu adevărat în tot ceea ce am scris mai sus, ca într-o confesiune ridicolă, e că tot ceea ce v-am spus eu până aici se petrece la 27 de ani după prăbușirea comunismului. Timp în care, în România, ar fi trebuit de mult să apară nu doar o clasă mijlocie, ci și o clasă de români care să poată traversa luna de la un salariu la altul fără emoții. Nu s-a întâmplat asta dintr-un motiv foarte simplu: clasa politică, împreună cu clasa hoților, a jefuit tot ce se putea jefui. Știu că ați înțeles foarte bine asta de mult și că ați simțitit pe propria piele, dar vă trag atenția că, într-o țară în care un bugetar ca Dragnea petrece concedii exotice în Brazilia, lucrurile put a dracului. Și put nu doar fiindcă Dragnea a strâns atât de mulți bani, ci fiindcă el a reușit să strângă acești bani numai și numai cu complicitatea unui întreg sistem: SRI, Poliție, oameni de afaceri, avocați, judecători.
Scriu de mai mulți ani că România are nevoie de un ceas al sincerității fiscale. În care averile uriașe să fie justificate cu transparență. Mă refer aici, evident, nu la oamenii de afaceri, ci, mai ales, la politicienii care ne plâng de milă în fiecare campanie electorală.