Robert Șerban: Nu ne-am mai întâlnit de mult în fața camerelor de filmat, domnule Mihăilescu…
Dan C. Mihăilescu: Da, și vă sunt dator… Ați fost primul om care ați avut gratitudinea să-mi propuneți să facem un volum de conversații, dialoguri, și v-am spus că e prematur, că încă mă simt nesigur, că nu însemn mare lucru. Până acuma am făcut două volume, așa că am rămas cu nostalgia că puteam să stăm de vorbă cale de 200 de pagini…
– Nu e vremea trecută. În cel mai recent dintre cele două volume vă este interlocutor un prieten comun, Ciprian Măceșaru, poet și prozator, editor, mai nou. Despre nerăbdarea de a fi răbdător, carte apărută la Humanitas. Și în această carte, și în cea despre călătoria la Muntele Athos, spuneți despre dumneavoastră că sunteți un om vanitos. Or, din câte vă cunosc, din câte v-am citit, orice aș putea să spun despre dumneavoastră, dar nu că sunteți vanitos. E o joacă în povestea asta cu vanitatea?
– Nu. Mi s-a reproșat de multe ori că sunt obsedat de mine însumi: „Tu ai o psihologie de divă, când vorbești despre cărți de fapt le iei ca pretexte ca să-ți faci tu show, show-ul tău… Îți alegi, la ProTV, cărți care îți permit să faci tot felul de giumbușlucuri…”. Preoții mi-au spus că faptul că nu-mi place să îngenunchez la icoane e un semn de trufie nemăsurată. Eu când spun că sunt vanitos nu mă gândesc la tipul încrezut, infatuat, care sfidează tot, ci la faptul sunt invadat de propria mea persoană, din cauza complexelor. Fiind complexat de mic, plin de bâlbâială, de acnee, de obezitate, de sărăcie, lipsă de tată, mahala, toate astea au rulat înăuntrul meu. M-au făcut să și doresc să evadez pe verticală, deci să-mi suplinesc handicapurile prin cultură, prin literatură, adică să suplinesc prin inefabil găurile din materialitate, ca să zic așa. Sunt obsedat de mine, dar nu sunt neapărat narcisiac, nu sunt un egocentric.
– Dimpotrivă, n-am văzut pe nimeni să facă mai multă bășcălie de sine decât dumneavoastră.
– Da. Și asta, mi-au spus, e semn de vanitate. Când spui prea mult că nu însemni nimic, înseamnă că tu, de fapt, vrei să fii cel dintâi. Soția îmi aduce aminte mereu de Tartarin din Tarascon, când el spune: „Tartarin, acoperă-te de glorie, omoară leii!”. Și vocea spune: „Acoperă-te cu flaneaua, să nu răcești”. Ei, eu vreau mereu să mă acopăr de glorie, să atac leii, și mi-e dor de flanea. Aș vrea să mă astâmpăr un pic. Am fost la Athos, șapte zile, iar toți părinții de acolo mi-au spus: „Nu te poți smeri, nu poți să asculți, n-ai darul…”
– V-a spus și Horia Roman-Patapievici că nu știți să ascultați…
– Prima dată când eram la el în emisiune, eram atât de obsedat să fac impresie bună, încât Horia n-a apucat să vorbească, din 50 de minute – ca și dumneavoastră astăzi, mi-e teamă –, decât vreo cinci. Și, la urmă, mi-a spus în mașină: „Mă, Dan C.-ule, știi ceva? Mă, tu nu știi să asculți!”. Or, ăsta e un păcat mare. Vanitate… Deci este un fel de fanfaronadă. Eu mă vaiet mult. Prietenii mei nu-mi spun niciodată când au vreo problemă. Păi eu, când mă duc la dentist, știe toată lumea literară, când mă doare un picior e… Oamenii sunt laconici – ador laconicii, ador acea vorbă: „Cine știe tace, cine nu știe vorbește”. În măsura în care vreau să mă vindec de această fanfaronadă, de Miles gloriosus, am și plăcerea de a mă lăsa, pur și simplu, pradă jubilației pe care o am. „Eu sunt un eu euforic!” spunea Petre Pandrea despre el. Un euforic nu are nicio relație cu disforicii. Deci, îmi place să gândesc pozitiv, îmi place să iau, din tot răul, binele de mâine. Găurile de azi sunt plinurile de mâine. Și reciproca e valabilă, dar nu vreau să o văd. Deci asta înseamnă vanitate… Multă lume mi-a spus: „Domnule, îți place să te dai în spectacol”. Da, domnule, îmi place, pentru că eu am debutat pe micul ecran la 47 de ani. Păi sunt nevorbit! Sunt neapărut, și vreau să mă joc. Și lumea din jurul meu este atât de posacă, atât de încruntată, atât suntem de plini de dușmănie, de otravă și de vitriol, atât de mare e masochismul național la români încât, la naiba, îți vine mereu să rupi, să dai, să spui „băi, oameni buni, eu am o filosofie de babă: fiecare zi e un dar de la Dumnezeu. Trăiți-o minunat, bucurați-vă de fiecare zi, de o săptămână-două-trei-nouă”, decât de „vine cutremurul!”. Lasă, bre, să vină, că vine oricum, ne va surprinde…
– Spuneți, în cartea cu Ciprian Măceșaru, că din 1980 trăiți ca în Rai. Nu faceți decât ceea ce vă place și sunteți plătit pentru asta.
– Chiar am avut o baftă extraordinară. Nu știu câți români, în anii ăia, luau leafă neavând șef, condică, prezență. Am avut marele noroc să fiu luat sub aripa doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, prin concurs (și cu ceva pile, că nu se putea altfel…). Eram mezinul între 50 de cercetători, majoritatea matrițați de George Călinescu personal. 50 de inși aveam obligația ca o dată la doi-trei ani să dăm un volum, un capitol, veneam din șapte în șapte zile la serviciu. Stăteam acasă, citeam și scriam. Să iei bani pentru plăcerile tale, asta era un lucru, atunci, enorm!
– Iar debutul v-a și fost răsplătit, pentru că ați luat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor cu cartea despre Eminescu.
– Da, în ‘82, și eram atât de tâmpiți. Nu demult, am aflat că o Dacie, în ‘82, era cam 70.000 de lei. Dați-vă seama, eu am luat pe un debut de 13.000 de exemplare, 33.000 de lei! Leafa mea era de 1.200, deci am luat cam 30 de lefuri. Faceți o socoteală: am luat 10.000 de lei, premiu de la Uniunea Scriitorilor , 10.000 de la U.T.C. – premiu de debut, deci 53.000 de lei. Pe care i-am ras în covoare, haine… Am fost un risipitor, un nerăbdător, un logoreic misteroid, tot ce e mai inadecvat pentru răbdare. Și aici apare Ciprian Măceșaru, care m-a rugat, săracul – voind el să scrie un eseu despre răbdare –, să-i dau un sfat. Sfatul meu fiind de 30.000 de semne pe un email, am început să lucrăm amândoi la acest eseu, noi fiind doi nerăbdători, doi risipitori, amândoi suntem poeți, prozatori, cronicari, critici, istoriografi…
– E paradoxal că nu aveți răbdare, pentru că ați pescuit în adolescență, ani de zile, o mărturisiți în această carte. Or, am încercat și eu să pescuiesc, și eu sunt un nerăbdător, dar mie mi-a venit să sar după pește. Dumneavoastră plecați la două-trei noaptea și stăteați pe baltă, calm, până seara.
– Da, e adevărat. Mă acuz că vorbesc enorm, dar uit că eu, totuși, stau cam cinci zile din șapte citind singur acasă, câte opt ore, 10 ore. Când ies în public mă dau în stambă la televizor, la emisiuni. Cartea despre nerăbdare este un volum care se adresează cu precădere adolescenților. Mie îmi place enorm să mă văd cu elevi de liceu. Și eu sunt un pic dat în mintea lor. Sau am rămas la 17 ani. Îmi place foarte mult vorba lui Noica: „Oamenii de vârsta mea, care au trecut și prin greutăți, bypass-uri, spitalizări, trebuie să fie niște întârzietori”. Cum sunt opritorile alea de pe drum, să n-o ia mașinile la goană. Ce bine e într-o epocă în care toată lumea consumă totul într-un fast, fast de fast-food, fast-sex, fast orice, tu să vii cu acest slow. Eu ador încetineala, lentoarea și, asta este, răbdarea.
– Obsesia mea este că timpul trece tot mai repede. Am întrebat inclusiv oameni care sunt la pensie: „Cum percepeți timpul?” Zice: „Nu mai am vreme nici să citesc ziarul. Mă duc după el, îmi fac drumul pe care îl fac de ani buni, ajung acasă și, până-l deschid și mă apuc să citesc, mă strigă soția că e gata masa. Asta nu se întâmpla acum 10 ani, iar acum 20 de ani nici atât. Aveam timp să-l citesc pe tot, ba să mai citesc și două pe lângă”. Dumneavoastră aveți senzația că trece timpul mai repede decât altădată?
– Nu. Dar mă gândeam acuma la un lucru: eu sunt împărțit între două impulsuri. Îmi vine mereu, în stilul meu umoral, radical, reactiv de a fi, să spun, ca Eminescu: „Domnule, toate câte-au fost odată, în prezent le avem pe toate”. Și mă întreb: nu cumva prezentul, indiferent că era în epoca lui Platon, în epoca lui Shakespeare sau astăzi, prezentul n-a fost simțit niciodată, n-a fost cumva întotdeauna simțit ca o viteză, ca o alergre îngrozitoare? Totul este într-o velocitate și cred că așa simțeau și clasicii, și romanticii… Întotdeauna prezentul s-a simțit blestemat, cariat, vinovat, în timp ce trecutul era Golden age of Rock’n’Roll. Trecutul era idealizat, viitorul era o spaimă sau era diabolizat (ce e mic, negru și rău și bate la ușă? – e viitorul!) și cred că prezentul întotdeauna a părut ca fiind ceva care fuge dintre degete. Pe de altă parte, când mă gândesc… Acum 25 de ani aveam savoarea corespondenței. Mă îmbrăcam special duminica dimineața, cămașă albă, cafeluța, țigara, pixul, foaia albastră pentru niște scrisori, foaie roz pentru alte… Caiete, scriam frumos, caligrafic, împărțeam foaia, lipeam plicul cu limba, a doua zi mă duceam o oră până la poștă, puneam timbre, scrisoarea făcea două săptămâni, răspunsul încă două săptămâni… Toate astea se fac astăzi într-un minut. Seara trimit un mail, ăla îmi răspunde imediat. Îngrozitor! Pe timpul meu, sexualitatea era o plăcere, avea preludiu și postludiu, era o plăcere actul ca atare… Nu cred că ați prins iernile alea din ’83 – ’84.
– Ba da, le-am prins, sunt născut în ’70.
– Făceam dragoste iarna, iar sloganul era „iubește-mă, dar nu mă dezveli”, fiindcă între decembrie și martie eram în pat cu trei treninguri pe noi. Trebuia să facem dragoste la modul tantric, imaginativ, fantastic. Acuma, ăștia știu Kama Sutra pe de rost de la 7 ani și practică totul pe laptop…
– Scrieți și citiți cu aceeași viteză?
– Mult mai repede ca altădată. Toți mă întreabă: „Domnule, nu te-ai plictisit de lectură?” Doamne, din zi în zi aș citi mai mult și trag înspre istorie, memorii. Am un roman pe fotoliu, cartea de istorie pe masă, memorii pe canapea, casa mea este plină de cărți.
– Vreo carte de poezie?
– Nu prea mai pot să citesc după ’90. Știți de ce? Mi s-a părut evazionism. Din ’90 până spre 2000 eram toți gazetărie, uitam comunismul. Poezia mi s-a părut, cum să spun, o evadare, ceva vinovat. Aveam nevoie de memorii, de proză, de romane, de o frescă a anilor vechi. Mai nou, de prin 2000 încoace, de când a început realitatea să fie tot mai otrăvită, urâtă și apăsătoare, poezia renaște, pentru că durerea socială, debusolarea, răul, sunt exact ca acel fir de nisip care hrănește scoica. Și iese perla. Pe de altă parte, toată lumea scrie poezie, sunt veleitari mulți, foarte mulți, sunt sute de poeți la Uniunea Scriitorilor, din care contează unul, doi, cinci. Sunt veleitari în provincie care au 20 de volume de poezie scoase pe banii lor. După aia, brusc: Domnule, am 20 de cărți, sunt membru al Uniunii Scriitorilor de 20 de ani. Bun, să revenim la asta cu timpul. Pe de o parte, simt că trece mai repede pentru dumneavoastă, dar simt că trece mai greu pentru mine. De ce: îmbătrânind, odată cu infarctul de la 50 de ani, cu al doilea infarct de la 55 de ani, parcă am oprit timpul, pentru că fiecare zi e un câștig, un dar. Unii mi-au spus că mai am trei-patru ani cu bypass-urile astea. Au trecut 10.
– V-ați schimbat radical modul de a fi. Știu că erați un gurmand, erați băutor de vin, de țuiculiță bună…
– Mai nou sunt un degustător. Da, nu mai hăpăi, nu mai înghit – degust: în loc de zece baclavale – una, în loc de 15 mici – doi, în loc de trei litri de vin la o masă – un pahar, două. Și să știți că mi s-a schimbat chiar – hai să spun vorba aia mare – Weltanschauung-ul. Până acuma eu vedeam lumea în alb și negru, eram un reactiv care spunea: sau – sau. Acuma văd totul și – și, la îndemnul lui Andrei Pleșu, care mi-a spus: Domnule, disjuncția, dihotomia, dihoniile, sau – sau sunt apanajul dracului. Dracul își bagă coada și spune să alegi. Îngerii fac: și – și. Osmoza. De unde toată viața mi-am spus mănânc numai ce vreau, fac numai ce vreau, mi-am dat seama că francezii au o inteligență nebună la mâncare. Deci, așa cum trebuie să mănânci, trebuie să gândești și să-ți regândești viața. Ca pe un meniu complet, între aperitiv și digestiv. Șă accepți să iei un pahar de vin alb la pește, un pahar de vin roșu la friptură, un wiskey la început, sau o votcă, dar nu cu litrul, nu cu damigeana. Eu mâncam un kil de brânză cu ciorbă, pâine cu nucă, struguri cu nucă. Era oroare, și am fost de o autodistrucție nebună, încât atunci când am tăiat, când am cosmetizat toate astea și am prioritizat (un termen oribil!), m-am întrebat: ce vreau eu? Vreau să mă bucur, pur și simplu. Dacă ești lucid te poți bucura mult mai mult decât dacă nu ești. De pildă, nu citeam decât autorii pe care îi voiam. Empatizez cu X – bun, ceilalți – nu. Mai nou am spus: stai, bre, puțin, că poate găsesc și acolo… Mult timp eram homofob rabiat. Nu făceam nimic rău, dar nu voiam să aud chestiile astea. Mai nou, dialogăm, am început să văd realitatea, adică am acceptat că jumăte din harta mare a lumii trece prin homosexualitate. Încet, încet am ajuns să fac și să accept niște chestii pe care nu le-aș fi acceptat acum 10 ani. Îi mâncam pe pâine, dușmănie literară, eram mereu cu arma în mână. Mai nou, sunt concesiv, permisiv și cred că această relaxare face foarte bine. Așa simt eu.
– V-a schimbat cumva relația cu biserica acest drum la Athos pe care l-ați făcut? Mergeți la biserică, ca să vă întreb direct?
– Nu, să știți că am rămas la fel, sunt un om îndepărtat de biserică, sunt un om care am credință, dar stau cu ideile. Mai nou, mi-am descoperit un aliat minunat: părintele Dumitru Cobzaru, care a fost stareț la Nicula sub Bartolomeu Anania, din 2000 până în 2009. Are o carte, „Fiule am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu”, în care spune : „Omule, nu te mai autoculpabiliza că nu crezi. Simplul fapt că intri în biserică sau intri într-o pădure ca într-un templu și te uiți la soare ca la un zeu, și la flori, și la copaci, deci adori creatura Creatorului, este un pas înainte”.
– Da, dar părintele Marchiș nu vă spunea lucrul…
– Părintele nu, părintele: „Vino la biserică duminică de duminică!” Tot Marchiș, când i-am spus „părinte, de ce când intru într-o mănăstire mă simt înconjurat de draci?”. (Am crezut că îl fac praf – de unde?). Și-a zis: „Păi unde ai vrea să fie dracii? Acolo sunt dracii, în mănăstire! Pe ăia îi mănâncă și îi toacă pentru noi, pentru păcatele noastre”. Cobzaru, însă, mi-a spus: „Dacă te uiți la o icoană și nu îngenunchezi înaintea ei, nu-i nimic. Simplul fapt că te uiți la ea, că ochii tăi o acceptă, sau simplu fapt că ești bun sau că nu faci rău înseamnă un lucru bun”.
– A relativizat destul de… mult, dacă se poate spune așa. Pentru un om ca dumneavoastră sunt argumente suficiente ca să nu se mai ducă…
– Știți ce m-a supărat când m-am întors de la Athos? Câteva reacții ale preoților de la noi, foarte necăjiți că m-am dus acolo. „Dar la Frăsinei nu te duci?”. Am fost acum un an în Israel, la Sfântul Mormânt … Mi-au spus: stai prea mult cu ochii înspre Athos, înspre Occident, ești cam ecumenic, tragi la papistași, ai ceva de protestant înăuntrul tău, în loc să te uiți la clopotele lui Putin de la Moscova. Deci se politizează, se repolitizează, încât am rămas cu ideea că mai degrabă îl iubesc și îl slujesc pe Dumnezeu etic, moral, fiind un om bun, nefăcând rău, și, în același timp, văzând creatura, natura, mai mult decât biserica așa, ca instituție. O respect… De pildă, am convins tineri părinți care nu erau de acord cu icoanele pe perete la școală. Și i-am spus: „Bre, omule, ce-ți face rău icoana aia, că nu e nici pledoarie de droguri, nici la prezervative, e o maică cu un fiu.” E ca pariul lui Pascal. Pariază că Dumnezeu există. Dacă nu există, nu-i nimic. Dar dacă există? Deci respect ierarhia, biserica, instituția… Știu că are rostul ei biserica, dar, din păcate, mă simt străin înăuntrul ei. În pădure… Eu sunt un adorator al copacilor, iar acum am dat de „Copacul” lui John Fowles, o minune, o minune! Când văd trunchiurile alea care sunt exact coloanele din biserică, și cu toate lighioanele care sunt în jur…! Am o foame de natură, care, mai nou, întrece foamea de cultură. Eram pe la stâni, pe la Rășinari, în sus, prin munți. „Aaa, domn profesor, în loc să stați la bibliotecă, umblați cu rucsacul?” Zic: „Bre, aș da o zi de bibliotecă, acuma, la 60 de ani, pe un ceas de ascultat un mierloi”. Ascultați mierlele printre blocuri?
– Da, le ascult, sunt minunate. Și ca apariție: negru cu portocaliu…
– Că am întrebat elevi de liceu dacă ascultă mierlele. Domnule, erau interziși. „Care mierle?” Alea dintre blocuri! Nu vă cer să-l știți pe Emil Bota cu Mierla, dar măcar mierloii, care sunt formidabili… Ei, da acuma, uite, să vă fac o surpriză: scriu un eseu despre Ioan Alexandru.
– V-a fost, cumva, profesor. Era un om religios cu care ați crescut de pe la 16 ani. O spuneți chiar dumneavoastră. Culmea, n-a reușit să vă îndrepte spre zona asta.
– Ba da, m-a tras dinspre Baudelaire, Rimbaud… Mă consideram un blestemat, mă consideram un păgân plin de demonismul poeziei, de literatura răului. Și am fost la părintele Sofian, prin ’76, căruia i-am spus toate ororile astea cu păcatul care ar fi o trambulină către Dumnezeu. A zis: „Dragă, știi ce, dumneata ești un om bun, dumneata nu poți să faci rău. Vezi-ți de treabă cu toți demonii ăștia…”. Dar să știți că apetitul lui Alexandru pentru ortodoxie, înfigerea lui în creștinism este de fapt rodul direct proporțional alpăgâniei lui dinainte. El era un dionisiac, un om care a crescut îmbibat de pălinca maramureșeană și un om care avea versul ăla de un existențialism nebun: „beau lapte din șiștar”. Or, el simțea dionisiac, iar saltul înspre chingă, înspre zăbală și spre Dumnezeu s-a făcut pe potența aia, pe toată magma de…
– Dar a fost o revelație la el, sau a fost o chestiune de timp?
– A fost în timp. Prima a fost dragostea. Întotdeauna iubirea te atrage. A întâlnit-o, în ’66, pe Ulvine, care l-a învățat germană, l-a disciplinat. A intrat în Heidegger, Hölderlin…
– L-a și cunoscut pe Heidegger.
– Exact, a fost în Pădurea Neagră, la Schwartzwald. Și atunci, prin ’66, apare părintele Iustinian, maramureșeanul. Ioan Chira, Iustinian Chira, și au corespondență din ’66 până în ’80, în care Alexandru scrie că vrea să se ducă la Dumnezeu: „vreau să cred, vreau să îngenunchez”. Deci, înăuntrul lui a fost un armăsar care și-a pus zăbala singur. Eseul meu este o pledoarie pentru el, pentru că prea i-au fost criticate Imnele, lumea vrea să vadă numai Viața, deocamdată, Vămile pustiei, care e un volum unic în literatura noastră. Nu vrea nimeni să-l vadă în Imne, domnule. Iar Imnele bucuriei… Păi numai când reciți „Lumină lină, lin, lumini”…
– Da, e un text superb. Deci, iată, citiți poezie.
– Mă plimb destul de greu prin poezia de azi pentru că sunt conservator, eu sunt un om produs de Bach, Beethoven, Ioan Alexandru…
– Ascultați muzică în timp ce scrieți?
– Chiar pot să fac un eseu: ce se pliază la ce, pentru că nu ascult numai hard-rock sau numai Bach, ca înainte. Ascult cu egală plăcere Dorin Liviu Zaharia, Vivaldi, Zavaidoc, Lara Fabian. Chiar pot să vă spun ce merge pe… Amos Oz: Leonard Cohen.
– În volumul pe care l-ați îngrijit, Cărțile care ne-au făcut oameni, aveți propria listă de cărți pe care o recomandați cititorilor. Începeți cu Biblia și cu Shakespeare, pentru că, spuneți, „aici e totul”, și terminați cu un autor cu care – nu știu, bănuiesc că greșesc dintr-un tip de percepție eronată în ceea ce vă privește – nu vă văd rimând defel. Terminați cu Cioran. Spuneți: „Cioran pe de-a-ntregul, de sus până jos, de la stânga la dreapta”. Încă vă mai place Cioran?
– Cum, nu mă vedeți plăcându-mi Cioran?
– Nu! De Cioran te lecuiești la un moment dat, te poți lecui pe la 30 de ani, sau mai târziu, nu foarte, dar te lecuiești.
– Adevărul e că acum, când mă întrebați, îmi dau seama că eu, de fapt, de mulți ani sunt infinit mai atras de persoană decât de ideile lui.
– El e un cinic. Or, sunteți orice numai cinic nu.
– A, nu știți că sentimentalii sunt ahtiați după cinici? Înainte să venim aici am dat un exemplu de cinic: Paul Georgescu. Domnule, ăștia care taie cu bisturiul! Deci, tot ceea ce nu pot să fac eu, ador când văd la un altul. Cinicii au dreptate întotdeauna. Și dădeam un exemplu. Tête-à-tête, Florin Mugur îl întreabă pe Paul Georgescu: „Domnu’ Paul, erați mâna dreaptă a lui Leonte Răutu prin ’57-’58, când era Blaga ostracizat, Vasile Voiculescu bătut cu sacul de nisip”. Și Paulică Georgescu, om de partid, om greu, zâmbește, și zice: „Bag seama că mătăluță ești oleacă vegetarian”. A spus clar: în lumea artistică, în lumea literară trebuie să fii carnasier, carnivor, ori distrugi, ori dispari. Cum spunea Zaharia Stancu: „De ce să plângă mama mea când poa’ să plângă mama lui”. Or, eu sunt tot ce poate fi mai sentimentaloid, eu plâng la filme, iau copiii în brațe, înnebunesc de plăcere când văd verde. Ei da, atunci, sigur, îți plac tipii care au sabie, zale, armură. Ce poate să fie mai bun pentru un copil care n-a pus mâna pe o mașină în viața lui și care legănam păpuși și făceam cozonăcei din nisip, decât să-l vezi pe Cioran care spune: „În fiecare zi când ies din casă și văd omenii de pe stradă, un singur cuvânt îmi vine în minte: exterminare”. Deci, oamenii care spun orori din astea, „care dau cu oiștea în gardul planetei”, cum spunea Marin Sorescu despre Cioran, ăștia îmi plac. Ei spun adevărurile cutremurătoare, înfiorătoare pe care nu pot să le spun eu. La 18 îmi scriam pe foi mari „zise din presocratici”: „Greu este să fii bun”. Sau: „Toți oamenii sunt răi”. Or: „Omul este o fiară”. Ei, cum o să accept eu așa ceva, care vreo 15 ani am stat în Cimitirul Bellu, cu mâinile întinse, să-mi dea toate doamnele colivă la sâmbăta morților. Și zâmbeam frumos, și toate spuneau: „Dă-i ăluia mic, să vezi cum se bâlbâie când spune bo-bo-bogdaproste”. Deci atunci sigur că îmi plac cinicii. Mă atrag nebunii. Și Cioran era. Cioran, să știți, era un vitalist, cum sunt și eu. Adică nu era nicidecum ăla cu nimicnicia, Iov, Ecleziastul, nu. Iubea bine, bea bine, mânca bine. Știți vorba aia superbă a lui către Dinu Noica: „Măi, al naibii să fie de viață că frumoasă e!”. Ei, deci țin la Cioran de mult… Uite, iarăși un asamblaj schizoid înăuntrul meu: țin la el exact ca la Caragiale. Deci ființa mea este caragialo-cioraniană.
– Semănați mai mult cu Caragiale, sunteți mai mult dinspre el decât dinspre Cioran. De asta am rămas uimit de recomandarea pe care o faceți tinerilor de a citi Cioran.
– Dar ca înțelepciune, să știți, caietele lui Cioran, zisele lui, zeii lui, demonii lui merg bine la 18-20 de ani. În anii ’90, mi s-a reproșat de oameni de bine, cum li se spunea atuncea: „Dragă, prea mult Cioran, tinerii noștri n-au nevoie de amestecul ăsta de Caragiale și Cioran. Caragiale dă zeflemeaua, sictirul, hazul de necaz, te golește de tot patosul constructiv, iar Cioran, în vasul golit de Caragiale, toarnă otravă. Este groaznic să dai Caragiale și Cioran pe piață la cei de 16-17 ani”. Or, eu cred că dimpotrivă, este atât de uriașă și de savuroasă combinația. Păi ce ne plăceau nouă atunci: Demonii, Karamazovii, Crimă și pedeapsă. Deci, o natură luptătoare, un eu înzăuat, pe care îl ai la 18-19 ani, când tu pari învins, pari debusolat, dar, de fapt tu vrei să iei lancea în mână și să intri prin uși.
– Nu v-a tentat niciodată să scrieți roman, domnule Mihăilescu?
– Mi s-a spus de foarte multe ori: „Domnule, fă un roman, scrie-ți viața, descrie-ți neamurile, măcar”. Nu. Poezie am scris, cu poezie am debutat, prin ziare. Am și o prefață a lui Ioan Alexandru, mă rog… Ce mi-aș dori? Mi-aș dori să scriu evocări, ca tot românul care vrea să-și scrie viața.
– Dar scrieți asta în cele două cărți de dialoguri, sunteți și în povestea despre Athos, chiar și în cea cu listele de cărți. Ia să vă citez din Despre nerăbdarea de a fi răbdător: „Să știi când, cum și cât să cheltuiești, dar și să economisești din energiile, sentimentele, ideile, ca și din finanțele proprii. Să-ți cultivi respectul de sine, dar și vocația slujirii. Să ai un bun comerț cu propria-ți corporalitate, să nu consideri igiena un moft, sportul o corvoadă, munca o condamnare și plăcerile vicii. Să deții bunul dozaj între natură și cultură, între, de-o parte, datorie, responsabilitate, demnitate, virtute, curaj, abnegație și, de cealaltă parte, lumea loisir-ului, savoir vivre, arta combinării mâncării cu băuturile, știința adecvării vestimentației la specificul trupesc, una cât mai simplă și rafinată totodată.” E unul dintre sfaturile pe care îl dați, în special, oamenilor tineri, dar cred că e bun pentru toată lumea.
– Da, să-ți faci viața ca un meniu complet, să știi să spargi și ceapa cu pumnul, să știi și să miroși un enibahar, ghimbir. Eu am trăit foarte mulți ani în acest cult al înghițirii, eram un haplea, dar nu numai mâncare înghițeam, ci tot: lecturi, cultură, intram într-o filosofie și timp de trei luni citeam Kant, Hegel – nenorocire – Schoppenhauer, luam câte un autor, Balzac, citeam 50 de cărți în două luni. Îngrozitor. Eram haplea! Eram un nesățios, aveam o poftă… Nici n-am fost educat. Eu am trăit la mahala, maică-mea nu-mi zicea „vino să mănânci”, îmi spunea mereu „vino să bagi în tine”. Așa că mâncam numai cu hârdăul, farfurii enorme, 10 cârnați o dată, o jumate de butoi de varză… Deci totul era mult, enorm. Or, cu vârsta am văzut că less is more, că nu-i nevoie de 50 de bujori ca să ai un miros extraordinar, sau de 30 de fire de zambilă. E suficient o zambilă, e foarte frumos cât este. Nu suportam minimalismul, mobila Ikea mă înnebunea. Îmi trebuiau canapele de piele, birouri cu gheare de leu, chestii din astea. E, în timp am învățat că este bine și cu mai puțin… Eu dacă n-am 3000 de cărți în jur mă simt gol, sunt nud, așa că m-am împovărat mereu. Or, acuma, citesc despre arta asta de dezaccesorizare: să n-ai decât un inel, un tricou, să n-ai 30 de genți, 20 de perechi de pantofi, să înveți să mănânci un biscuite în loc de 100. Lucrurile astea nu se mănâncă cu borcanul, cu polonicul, cu sticlele. Eh, puținul, rafinamentul, ca și simplitatea, sunt cel mai greu lucru.
– Vă pun o întrebare pe care spuneți că ați pune-o dumneavoastră unui tânăr: vă simțiți bine în propria piele?
– O, da, îmi pare rău să recunosc, dar mă locuiesc cu plăcere. Acuma, de când nu mai fierb de toate poftele și patimile, mă locuiesc cu plăcere, mă descopăr cu surprindere, de multe ori, sunt șocat. Sunt mult mai îngăduitor decât altădată și încerc să nu fac rău celorlalți.
