La anii pe care-i am, peste şaptezeci şi unu, cel mai bun lucru, indiferent de tentaţii, e să stai acasă. Nu să mângâi semi-adormit motanul, să dialoghezi stupid cu pudelul Ahile, să pândeşti sub felurite forme plecarea şi revenirea din oraş a câtorva cucoane aflate între prima şi a doua tinereţe, ci să nu te mai deplasezi la mari distanţe ce ar presupune, cu trenul, autocarul, în jurul a zece ore de drum. Căci dacă se vorbeşte de zece ore, de regulă, pot fi mai multe, în nici un caz mai puţine. La şapte decenii de viaţă şi chiar mai mult, vrei, nu vrei, fiinţa ta e deja obosită. Suporţi tot mai greu, în companie, copiii mici, cu biscuiţi la guriţă, râzgâiaţi, agasanţi, indivizii vorbăreţi, categorici în păreri, profesând contrazicerea la fiecare cuvânt ce li se adresează, cad greu privirii şi „bătrânii naţiei”, trecuţi bine peste „70”, cu fizionomii resemnate, ochi apoşi, danturi făcute zob, hăituiţi de oamenii lui Gheorghiu-Dej, gustând, finalmente înfruptându-se din toate deliciile „Epocii de Aur”, intrând mai apoi, într-o totală derută, cu respiraţia aproape tăiată, în haosul actual.
Mai pot apărea în calitate de companioni-voiaj, diferite categorii de snobi, cărora le miroase totul urât, aducându-şi aminte din cinci în cinci minute de un peisaj elveţian, de un portret al nu ştiu cărui flamand ce aduce cu capul cam patrat al conductorului, de „eternul” (eu adaug şi bietul) Paris, unde doamna cu unghiile acum vopsite mov se simţise cu zece ani mai tânără. Nu trebuie scoşi din calcul nici „tinerii”. Sexul tare e cel mai adesea nebărbierit, cu plete, bărbi episcopale, neapărat la vedere un telefon mobil, o tabletă, sexul slab, domnişoarele, cu ultra îngrijiri de unghii, frizuri complicate, bineînţeles „mobilul”, pentru conversaţii de doi bani, uneori o carte, roman neapărat, din care, cu pauze, se lecturează în jur de 20, 30 de rânduri. Dintre companionii de drum cel mai adesea lipseşte omul echilibrat, cunoscător al mai multor domenii, ponderat la vorbă, necontrazicător de profesie, agasat şi el de peisajele din imediata apropiere sau de cele ce pot fi văzute din aşa zisa „alergare” a trenului. Căci „ţugul” merge, dar trei ciclişti ce aleargă în Turul Franţei sau în „Giro”, în stil ştafetă, parcurg 150 de kilometri mai repede ca el. La toate acestea, frate dragă, se adaugă cei peste 70 de ani pe care-i ai… În loc să stai acasă, să te uiţi la imbecilităţile de la televizor, să nu sari peste orele când trebuie să iei pastile, ţie, babalâcule şubrezit şi mofturos, îţi arde de drum. Dacă te-ai săturat de toaleta curată ce-o ai la îndemână, atunci ia-o-n piept pe cea din tren, dacă te apasă liniştea dintre zidurile tale atunci sari cu capul înainte în trăncăneala din vagoane, dacă nu ţi-e de-ajuns chipul lui Wagner ce te fixează de pe un perete şi vrei beţie de fizionomii, una din soluţii e tot garnitura feroviară. Dar încă o dată, să nu uiţi, babacule, ai felurite indispoziţii, sănătatea nu e chiar un dezastru dar te mai sâcâie tensiunea, poate apărea un stomac deranjat cu consecinţele de rigoare, te pot încolţi dureri de cap, pur şi simplu nu poţi micţiona în anumite locuri, căci te ştii cum eşti, măi băiatule, măi bătrâne, fii te rog, atent…
Atent, neatent, într-o bună dimineaţă de mijloc de octombrie, m-am urcat în acceleratul, acum inter-reggio, nu mai ştiu ce număr, pentru a ajunge la Braşov. Exact aşa, Timişoara-Braşov, cam zece ore pe şine, în timp ce prin alte părţi europene, s-ar face-n jur de cinci, adică fix la jumătate. Trenul e cam gol, se vede asta imediat. Afară e încă întuneric, în vagon, aşijderi. Deşi nu sunt prea vorbitor de felul meu, pe fondul discretei alunecări feroviare pe şine parcă aş vorbi cu cineva. Spre noroc, din străfunduri de garnituri, din nebuloase culoare apare conductorul. Om simpatic, deschis, rezistent la chinuri, cu-o nevastă poate infidelă, un cap mai degrabă pătrat decât romboidal. „Mergeţi la Braşov?”, mă întreabă, după ce-mi verifică în detaliu biletul. „O… ho… ho!”, exclamă, de parcă s-ar fi gândit că în realitate am de trecut înot Oceanul Pacific.
-Sunt probleme?… Ajunge la 5…
-Ar fi bine, răspunde capul patrat, ar fi bine… şi mă părăseşte ca pe un rănit fără salvare strecurându-se pe nebuloase culoare, în străfunduri de garnituri. Se luminează de ziuă, dimineaţa de octombrie cu infimităţi de plumb în scânteierile ei, mă spală realmente pe faţă. Suntem în imperiul câmpurilor, al unui relief spălat pe creier, al tufelor cu sufletul stors de vânturi, ploi, ninsori, într-o mare sală de spectacol fără scenă, cortină, garderobă, fotolii de orchestră. Singurul actor ce-şi întinde veşmintele, recitările, grimasele pe zeci şi zeci de kilometri e monotonia, netulburată, egală cu sine, prin care trenul nostru suferind, parcă brusc îmbătrânit, vrea să ajungă undeva. Şi iată cum, unele după altele, răsar şi pier gările mici, fără destin, microscopice, satele trecute vag pe hartă, grădinile, magaziile, cimitirele, active, pensionate, totul anonim, păzit de ulii, ce stau încremeniţi pe stâlpi, învăluiţi de norii ce când şi când pierd picături din sângele lor cenuşiu. În compartiment, sub ochiul vag umbrit al dimineţii, o babă apare şi dispare, sicriul ei fiind deja pregătit, o familie unsuroasă, cu copii unsuroşi, se ospătează cu zacuscă, ardei graşi, ruladă de carne, în final cu-n şters la gură, un preot îşi depune o vreme surplusul de carne vis-a -vis de mine, pe urmă toţi aceştia pleacă, lăsând monotonia câmpului să mă învăluie cu tufele, satele, cimitirele ei. Încep să obosesc şi eu, cuştile pe roţi zornăie, ceva mă strânge discret de gât. Chipul oboselii, spunea un cunoscut, e felurit. Te poate străpunge ca o lamă de cuţit, îţi poate lua din sânge cum ia soarele apa de pe câmpul secetos, trage clopotele de alarmă din adâncul sufletelor, te face să vezi coridoare de suflul cărora te sperii, îţi şopteşte la ureche că de-acuma înainte te vei usca ca o plantă-ntr-un deşert. În vremea aceasta, prin compartiment iarăşi trecuseră nu ştiu câţi, slabi, unsuroşi, graşi, lunecoşi, conductorii erau doi la număr, se contraziceau în privinţa traseului, unul având capul patrat, celălalt, cu siguranţă, rombic. Era deja târziu şi culoarele timpului se lărgiseră mult. Se reparau peste tot şine, meşterii păreau rudimentari, primitivi şi „inter-reggioul” plutea peste ei ca o pasăre ce curând urma să cadă în ocean. La urechile mele ajungeau văicăreli, frânturi de fraze, mai cu seamă aceasta… „Doamne, ce mă fac, trebuie să cobor la Copşa-Mică”… Şi într-adevăr, trenul rănit, profund întârziat, s-a oprit la Copşa-Mică. M-am limpezit la cap ca prin farmec, gata să privesc peronul ce se vedea pe sub geamuri. Era o aşezare bolnavă, „un cineva”, care trăgea să moară, dacă nu într-o baltă, atunci într-o casă rece, fără uşi şi ferestre. Probabil nici eu nu eram prea bine dacă atât de rău m-a putut lovi Copşa-Mică. Ia s-o vedem pe doamna care datorită schimbării traseului de mers al trenului trebuie să coboare aici. Cu puţin înainte de coborârea ei, coborâse aici un început de înserare. Toată Copşa-Mică se adunase în această înserare ca într-o bască. Să trăieşti la Copşa-Mică, să boleşti, să mori la Copşa-Mică. Cuvintele de bază ale aşezării, stâlpii ei de susţinere… cărbune, fum, vechi, abandonat. Doamna e chiar pe peron, cu partea din faţă a paltonului prinsă de-un strat fin de rugină. Poate mai era şi altceva, dar „ce” anume, n-am putut să aflu căci trenul, inter-reggio, se pusese vag în mişcare. Câteva clipe mi-a fost teamă să nu se ia Copşa-Mică după noi. Dar n-a făcut-o, ci s-a strâns şi mai tare în întunerecul ei.
Până la Braşov mai era mult, peste puterile mele să suport, aşa că am hotărât să-mi întrerup drumul pentru o noapte la Sibiu. În bătrânul Hermanstadt am descins pe la opt seara. Bătea un vânt chiar dinspre clădirile medievale. Obosit cum eram, am găsit lângă gară o pensiune. Iată patul, făcut nemţeşte, toaleta, paharul curat de apă. Nu m-am gândit la nici un scriitor ce-şi făcuse veacul pe aici. De altfel, toţi erau dispăruţi, înfundaţi la metri grei sub pământ. Dinspre zona medievală a oraşului vântul îşi rostogolea zgomotele până sub patul meu. Am avut aici un prieten, care ori de câte ori îl vizitam mă aştepta pe peronul gării. Era cel mai înalt din ambianţă, lung de aproape doi metri. Dar în seara asta nici urmă de el, poate era pulverizat în vântul ce se rostogolea dinspre zidurile medievale…
A doua zi la ora cinci dimineaţa eram în sala de aşteptare a gării Sibiu spre a-mi continua drumul spre Braşov. Pe cer, o lună puternică învăluia totul în cămăşi galbene de frig. Prin încăperea rece îşi purtau trupurile, figurile sleite, oamenii fără adăpost. Nu se putea fără un contact cu ei. Părul în ochi, năclăit, atingea intensităţi „sclipitoare”. Pantofii sparţi, în felul lor, „sclipitori” şi ei. Se roteau, alergau unii după alţii, călcând sub tălpile pantofilor distruşi toate cardurile noastre de bancă, fidelitate, sănătate. Era şi o femeie între ei, probabil înmuiată-n alcool de vreo câteva zile. Un singur personaj făcea notă aparte faţă de această faună.Un om destul de solid, bine îmbrăcat, aducând izbitor la chip cu Andrei Pleşu. Pe cei din sala de aşteptare îi ştia. A călătorit cu mine până spre Braşov spunându-mi în mai multe rânduri că-şi dăduse toţi banii la doi nepoţi. Spre final a fost dat jos din tren. Înainte de-a părăsi compartimentul, cel cu care discutasem câte ceva despre creştini, musulmani, geneza credinţelor, mi-a cerut doi lei ca să-şi ia un corn…
La Braşov am lăsat vântul de munte să mă poarte unde vrea. Am privit vitrine, am băut cafele, am privit adânc în sufletul pădurilor. Mi-am luat inima-n dinţi şi-am urcat pe poteci, sus, cât mai sus. Am străbătut alei de cimitire în căutarea a ceea ce nu mai putea fi recuperat niciodată. Am făcut „băi de tineret”, constatând încă odată că celor mai mulţi nu le pasă de absolut nimic. Nici unul dintre ei nu m-a întrebat: „Unchieşule dragă, ce zici de reţeaua noastră feroviară, e bună de dat la câini sau, dimpotrivă, ne putem mândri cu ea?”…
Şi, în sfârşit, a venit şi ziua reîntoarcerii acasă. Cu trenul, cu iubitul şi rapidul meu inter-reggio, până hăt, departe, direct la Timişoara. La ora 1 fix, 13 altfel, pornim spre destinaţie. Startul este lin ca şi moartea ce survine pe un fond de oboseală, la un organism de 90 de ani. Munţii de care mă despărţeam parcă mi-au zis… „Ce faci, flăcău, albit peste tot, te duci să mai vieţuieşti puţin, să mai colinzi doctori, să speri îmbătându-te cu apă rece şi-n cele din urmă să te stingi între şesurile tale?”… Într-adevăr mergem, o tăiem de-a dreptul prin bogate frunzişuri, printre crengi atinse de otrăvurile alburii ale toamnei. Totul parcă se leagănă pe mari balansoare, norii, cerul, cearcănele asfinţitului, inima oprită a nu ştiu câtor cimitire. Mă întorc acasă, pentru a păşi din nou printr-un spaţiu mărunt unde cărţi, o bicicletă, haine, aparate s-au frecat unele de altele nenumărate zile şi nopţi. În spatele meu, în vagon, patru inşi vorbesc porcării şi beau. Se duc pe rând la toaletă, înecând-o în urină. E deja întunerec şi luna stăpâneşte peste sufletele noastre, peste toate cele ce le facem. Indivizii producători de urină şi vorbe porcoase dorm exact ca nişte porci în timp ce trenul se înfundă tot mai mult în întunerec şi întârziere. Ajung acasă exact la ora 1 noaptea, nici un minut mai mult sau mai puţin…
P.S. La Braşov fusesem la Bookfest Braşov, 2015. M-am regăsit acolo cu prieteni, cunoştiinţe.
