O vreme, am crezut că, în România, vedetele showbiz-ului se nasc pentru ca, atunci când mor, televiziunile să ne inunde ecranul cu lacrimi de crocodil…
M-am înșelat!
Presa, televiziunile mai ales, nu au nevoie de lacrimi play-back, ci de hrană vitală. Consumul simbolic, în direct, al cadavrului încă neîngropat al Vedetei e unul dintre cele mai sălbatice și hrănitoare ritualuri ale lui homo videns. Iar acest neocanibalism necrofag nu e altceva decât numele fiziologic al audienței, al tirajului.
Sub diverse înfățișări, Ecranul se transformă într-o nesfârșită „liturghie” manelizată în care viermuiesc aproape toate poncifele și subspeciile de bocitoare. Suntem un popor încă arhaic, așa că și ritualul petrecerii în lumea de dincolo trebuie să se regăsească, obligatoriu, pe micul ecran. Pe micul ecraniu, cum spunea Șerban Foarță. Unde, de pildă, sicriul, lacrimile și durerea celor apropiați sunt expuse cu cinism, nesimțire, nerușinare mimând pietatea solemnă. De la artiști de geniu la artiști de estradă, de la interlopi (vă mai amintiți de înmormântarea lui Caiac, transmisă, în direct, 5 ore?) la starlete, de la fotbaliști la muzicieni, totul se măsoară în aur-audiență. Și totul la paroxismul prostului-gust, al kitsch-ului vomitiv.
Iar acestui spectacol grotesc i se alătură, poate fără voie, oameni ce ar fi preferat să se reculeagă în tăcere smerită. Spre deosebire de voci și figuri fals reculese ce ne spun că a plecat dintre noi o mare valoare. Îmi cer iertare pentru comparație, dar nimic nu a deosebit lamentarea în fața dispariției lui Radu Beligan de cea a lui Jean Constantin. Da, mari nume ale culturii române sunt așezate în același sicriu simbolic unde nația este împinsă la suspinuri și plânset.
Mai mult, de câte ori e nevoie, adică atunci când televiziunile sunt în pană de subiecte fierbinți, mortul este dezgropat simbolic și televiziunile se întrec în a „scrie”, cu lichidul râmei de cimitir, noi comentarii la, de pildă, legenda Mădălinei Manole.
În unele emisiuni, cum e Happy Hour (inspirat nume!), se înfige cazmaua de videocioclu în drama unor artiști, Realitatea TV dezbate, orelistic, refuzul Bisericii de a face slujbe obișnuite pentru sinucigași, Antenele descriu pesticidul ca pe o experiență mondenă, iar RomâniaTV, din când în când, flutură prin batistele de doliu imagini cu judecătoarea Elodia.
Totul, absolut totul e devorat în urletul subacustic al unei lăcomii de târg sărac și famelic. Inclusiv umbra.
E Chupacabra catotidică ce stoarce tot sângele și smulge mațele din absolut tot ceea însemna, până nu de mult, om.