După ce mi-a montat computerul pe biroul din bibliotecă, colegul meu de redacţie, artist în ale IT-ul şi domeniilor colaterale acestuia, m-a întrebat: „Să-ţi pun şi nişte jocuri pe el?” „Bagă, frate, cum să nu!” „Ce vrei?” „Păi ce ai?” „Jocuri de strategie, de…” „Nu, nu mă obosi… Ceva dinamic, simpluţ, prietenos. Zău, fă-mi viaţa frumoasă, nu mi-o complica şi mai mult.” „Vrei Formula 1, Delta Force…?” „Da, da! Vezi? Ceva de vară, mai răcorim creieru’”. Şi colegul mi-a descărcat de pe o sculă nişte jocuri, mi-a arătat cele patru taste pe care trebuia să apăs, mi-a strâns mâna şi dus a fost.
Două săptămâni de la acel eveniment m-am culcat tot pe la 4-5 dimineaţa: ceasuri întregi eram soldatul singuratic din Delta Force care pleca în misiuni. Mă specializasem atât de bine în kilărit duşmanii, încât, după ce am făcut-o cu toate armele de foc din dotare, de la pistoale automate, puşti cu lunetă, mitraliere şi pistolete, ajunsesem să-mi duc la bun sfârşit incursiunile mortale doar cu cuţitul. Hârşt, hârşt, în negura nopţii luam grupa sanguină a fiecărui terorist în parte. Şi parcă erau batalioane! Când am ajuns la vreo 68 de kilograme, iar cearcănele se pregăteau să-mi treacă de obraji şi să-mi intre în zâmbet, mi-am dat seama că, de fapt, mă transformasem într-un kamikaze: dacă o mai ţineam aşa câteva zile (de fapt, câteva nopţi), crăpam! Cu ochii în lacrimi (din pricina ecranului fără protecţie la radiaţii) şi cu mâna tremurândă am dat delete la toate jocurile pe care deşteptul ăla mi le plantase ca pe nişte bombe cu efecte nu foarte întârziate. Aveam 29 de ani şi voiam să trăiesc…
Ce voiam să spun cu asta, de fapt? Că îmi place enorm să mă joc. Mi-a plăcut de când mă ştiu. Şi îmi amintesc de mine de pe la vreo 3 ani. Neavând fraţi, mă jucam singur. Pare trist, dar mă descurcam de minune. Cu caii şi călăreţii, cu maşinuţele, cu castelele din cuburi de lemn, cu puştile şi pistoalele… Iarăşi am ajuns la armament, parcă-s APV-ist! N-aveţi de unde şti ce-i ăla, că n-aţi făcut-o. Să nu vă pară rău, e o prostie, se poate trăi şi fără. APV înseamnă Armată Pe Viaţă. Aşa le spuneam purtătorilor de şepci cu cozoroc. Eu am făcut armata, nu mult, o juma de an, dar suficient ca să am ce povesti toată viaţa. N-ai subiect de discuţie, pac!, cobori milităria din podul memoriei şi o treci pe foc automat. Dai de unul care şi el, ca şi tine? Să te ţii atunci, vă prinde dimineaţa! Mă jucam, cum să nu, şi cu ceilalţi copii, în faţa blocului ori la ţară, în curtea casei, în faţa casei, câteodată chiar pe casă, pe uliţe, pe deal, prin zăvoi, la teren, pe la alţii prin curţi. Pituluşul, nouă pietre, prinsea, „Ţară, ţară vrem ostaşi!”, fotbal, bambilici, victorie (un fel de fotbal, dar la o singură poartă), tac, rişcă, şotron (te invitau fetele, nu puteai refuza), şeptică (românească şi americană), tabinet (doar cu bunicu’), ţintar (tot cu el, exclusiv), de-a mama şi de-a tata (aici nu dau detalii), „Flori, filme, fete sau băieţi”, telefonul fără fir, „Dacii şi romanii”, „Piticot”, sticla (mai crescusem, era cu pupături). Jucam tot ce se putea juca, chiar şi dacă nu mă pricepeam, până cădea noaptea şi ne strigau bunicii sau părinţii să intrăm o dată (mai lasă-mă un minuuut, teee rooog…) în casă că altfel vin după noi.
(va urma)