Orașul cetate Timișoara a avut mai mult de un secol o menire strict ostășească. Era avanpostul militar cel mai înaintat al Imperiului Habsburgic, apropiat de Dunăre și de veșnicul rival, Imperiul Semilunei. Dar nu prea a avut mult de de furcă cu ienicerii, tătarii ori spahii ce odată retraşi, în 1716, nu s-au mai apropiat de fosta lor capitală de vilayet. Ciocniri au mai fost dar din ce în ce mai sporadice şi se limitau la fâşia de teritoriu de pe malul fluviului. Cel mai aproape au mai apărut trupe otomane pe la Lugoj. Se poate spune că renumitele fortificaţii ale Cetăţii au apărat oraşul mai mult cu faima lor de ziduri inexpugnabile. Într-un secol şi ceva de timp scurs de la pacea de la Pasarowitz, militarii nu prea au avut ce apăra. Doar anul revoluţionar 1848-1849 a mai zdruncinat linistea acestei provincii, când trupele maghiare au asediat fortăreaţa.
În atâta linişte şi pace, ce puteau face locuitorii Banatului decât ce ştiau mai bine: agricultură şi mai apoi meşteşuguri. Dezvoltarea economică accelerată pretindea din ce în ce mai mulţi meşteşugari cu bune cunoştiinte tehnice. La început, până se lucra mult cu metodele vechilor manufacturi casnice, procesele de producţie erau mai simple. Cunoștințele se transmiteau din tată în fiu sau la nivel de comunitate de la câte un meșter la o mână de ucenici ce erau mai îndemânatici și mai isteți și prindeau meseria.
Un mare pas înainte a fost obiceiul introdus de populația germană cu așa numitele calfe călătoare.
Obiceiul este foarte exact surprins de scriitorul șvab bănățean Adam Müller-Guttenbrunn în romanul său Meister Jakob und seine Kinder (Meșterul Iacob și fii săi) din 1918. De multe secole, în spațiul germanic în special, tinerii ce învățau o meserie de la un maistor local, după ce ajungeau să stăpânescă meșteşugul, erau îndrumați să ia calea pribegiei pentru doi-trei ani și să petreacă mai multe luni în diverse orașe de pe tot cuprinsul Europei. Chiar primeau o sumă de bani de la mai marii localitățiii lor (ca o bursă de studii) cu obligația să lucreze în calitate de calfe la mai mulți meșteri de pretutindeni. Astfel adunau cunoştințe avansate tehnologic, învățau chiar și mai multe limbi străine. Întorși acasă, aduceau de obicei și scule mai moderne și mai noi de pe unde umblau. În urechi purtau un cercel de argint sau de aur, cu o formă după care le puteai ghici meseria. Acesta era de mare însemnătate. Obligaţia de a purta cămaşă albă lungă s-a perpetuat din Evul Mediu când, în caz de deces pe meleaguri străine, aceasta devenea costumul lor funerar. De asemenea, cercelul era făcut obligatoriu dintr-un metal prețios pentru ca o calfă care moare departe de casă să poată fi îngropată creştineşte. Cercelul era plata groparului ce s-ar fi ocupat de bietul tânar prăpădit departe de meleagurile sale.
Abia după câțiva ani aveau dreptul să se întoarcă în comunitatea lor și, cu referințele obținute din lumea largă, de la maistorii străini, aveau dreptul să dea examenul de meșter independent. Astfel căpătau autorizarea de a accepta lucrări pe cont propriu și de a da mai departe știința acumulată următoarei generații de ucenici. Prin călătoriile de învățare a meseriei se ridicau, ca printr-un drum inițiatic, de la statutul de calfă la acela de meșter. Un statut de mare onoare în târgurile secolului XVII-XVIII și chiar mai târziu, până pe la mijlocul secolului XIX.
Costumul lor e format din pălărie, cămaşă albă, vestă cu multe buzunare, redingotă, pantaloni de piele şi centură cu emblema breslei lor pe ea. Calfele care sunt într-o anumită asociaţie poartă o cravată care le reprezintă ordinul, calfele libere nu poartă cravată.
Frumoasa tradiție este din nou adusă la viață în Germania și în unele țări nordice. Tradiţia veche de secole în spaţiul germanic, sprijină tinerii să-și consolideze o experienţă profesională valoroasă, să înveţe să trăiască pe picioarele lor.
Aceste romantice obiceiuri au avut parfumul lor de epocă. Până s-a lucrat în sistem manufacturier, cu producții mici și unicate, a mers destul de bine. Dar revoluția industrială răspândită repede în tot spațiul central european a dus repede la producții din ce în ce mai mari și cu o anumită standardizare a producției. Micile ateliere ce au început să se dezvolte au căpătat caracter de industrie intensivă. Era nevoie tot mai mult de muncitori cu bune cunoștiințe și formați în timp mai scurt și cu costuri mai mici. Ucenicii ce prindeau câte ceva de la jupânii lor au trebuit să fie formați temeinic în concordanță cu noile cerințe ale fabricilor.
Timișoara a început să se industrializeze în pași rapizi pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Copiii târgoveților nu mai erau suficienți ca ucenici. Au început să vină și tineri de la sate să învețe meserie la oraș. După revoluția din 1848, acești pași de dezvoltare devin de-a dreptul uriași. Expansiunea economico-industrială a urbei este de-a dreptul explozivă și a dus la creşterea numărului celor care doreau să înveţe o meserie. Din acestă categorie avea să se ridice burghezia oraşului.
Timișoara a devenit oraș principal industrial. După anii ’70 din secolul XIX a întrecut cu câteva procente capitala Budapesta la ponderea ocupațiilor industriale în numărul populației orașului. Acest procent era de 27% față de doar 23% în capitala de pe Dunăre.
După anul 1850 se fac primele cursuri pentru ucenici în care învățau și o brumă de carte dar și de meserie. La început era doar o școală duminicală, atunci când ucenicii aveau liber de la ateliere.
Camera de Comerț și Industrie Timișoara a implementat, sub secretariatul lui Albert Strasser, hotărârea de a înființa o școala industrială. În primul an a fost doar o singură clasă de 36 de elevi. În septembrie 1880 clasa de anul al II-a avea 19 elevii, în timp ce 44 de elevi s-au înscris în clasa întâi. Până în anul școlar 1882/3 elevii au depășit deja numărul de 100.
Dar adevăratul certificat de naștere a învățământului profesional este semnat în anul 1879, când își începe activitatea Școala de Ucenici Industriali, cu durata pregătirii de 2 ani. Primul director a fost arhitectul Varjassy Arpad. El a insistat pentru predarea desenului tehnic la clasele de ucenici.
La final primeau o diplomă de calificare prețioasă în ochii angajatorilor. Astfel au primit cunoștiinte egale toți și puteau stăpâni mai bine o meserie. Așezământul se transformă în 1882 în Școala de Arte și Meserii (prin ordinul 26346 al Ministerului Instrucţiunii Publice din Budapesta). Între 1882 şi 1883, funcţionează ca şcoala de 3 ani. Succesul școlii de meserii este recunoscut în anul 1885, când participă cu unele produse la o mare expoziţie industrială la Budapesta, unde câteva exponate ale şcolii au obţinut marele premiu. A funcționat ca Școala publică de grad I, întreținută de Primăria orașului. Se pare că și patronii de fabrici contribuiau cu sume de bani. Elevii săraci erau scutiți de orice taxă. În trei ani de școală se punea accent pe materii tehnologice, dar și desen, geometrie, aritmetică. Atelierele școlii erau bine dotate cu materiale și scule. La început au fost școliți elevi în zece meserii căutate din domeniul prelucrării metalelor și a lemnului. Succesul deosebit al școlii a cerut și un nou sediu.
Carol Telbisz a avut viziunea ca oraşul să devină aşezarea modernă, dezvoltată în toate domeniile, lăsând în urmă statutul de cetate fortificată, cu funcţii preponderent militare. În perioada cât a condus orașul, s-a decis dărâmarea fortificaţiilor şi s-a întocmit un plan urbanistic după modelul metropolelor vestice.
Odată cu defortificarea vechii cetăți apar noi terenuri virane pe care pun ochii antreprenorii constructori. În imediata vecinătate a castelului Huniade (în Huniady Ter) începe construcția complexului școlar în 1899, după proiectul arhitectului Albert Vich, care s-a finalizat în 1900, în nici doi ani. Înălțarea propriu-zisă a clădirii și-a asumat-o cunoscutul antreprenor timişorean Eduard Reiter. Pentru acei ani, a rezultat o adevărată capodoperă de clădire publică. Școala orăşenească de meserii are o faţadă realizată în stil clasic şi o intrare marcată de trei arcade. Dacă parterul iese în evidenţă prin bosajele realizate pe zidărie, cele două etaje sunt decorate cu pilaştri terminaţi în capiteluri corintice. În interior s-au amenajat spaţii mari şi luminoase, pe lângă sălile de clasă fiind prevăzute atelierele necesare şi multe alte anexe. Chiar și un cămin pentru copii veniți la oraș de la depărtare mai mare era disponibil.
Şcoala a fost înzestrată cu o serie largă de mașinării și utilaje necesare prelucrărilor metalelor și a lemnului. De asemenea, nu lipsea mobilierul adecvat şi materiale didactice de care elevii aveau nevoie pentru a învăța diverse meserii.
În toamna anului 1900, şcoala, care a funcţionat în diferite clădiri din oraş, se mută în actuala clădire. Şcoala a fost inaugurată cu fast la 1 septembrie 1900, în prezenţa ministrului educaţiei, venit de la Budapesta. Iată că, de 116 ani, Colegiul Emanuil Ungureanu scoate fără întrerupere noi promoții de tineri specializați în meserii industriale.
Între anii 1940 și 1942 pictorul timișorean Ștefan Szönyi a realizat o frescă monumentală în sala festivă a Școlii. Cu toate că nu este posibilă vizitarea lucrării, este una din operele impresionante ale orașului, cu cei 15 metri lungime pe 4 metri lăţime. Arată un omagiu muncii de toate felurile și nu este atât de evident realist-socialistă cum va lucra maestrul peste ani. Fresca a fost restaurată în anii ’80 de pictorul V. Țigu.
După anul 1919, când Banatul trece sub administrație românescă, școala continuă să se dezvolte în continuare și se modifică structura în două secții, cu limbile de predare română și maghiară, până în anul 1925. Treptat se trece la specializări noi, cum ar fi cele de electricieni, electromecanici sau bobinatori de transformatoare și motoare electrice. La 1 septembrie 1934, Ministerul Instrucţiunii Publice din Bucureşti a transformat unitatea în „Şcoală Superioară de Arte şi Meserii”. Iar din anul 1936 devine Liceul Industrial cu profilele fier, lemn, construcţii. În această perioadă era singurul liceu industrial ce dădea specialiști pentru toată zona Banatului.
După anul 1940, aici au fost aduși numeroși elevi refugiați din zonele Ardealului de nord. În același răstimp, a adăpostit și un lagar corecțional cu condamnați politici antifasciști.
După instaurarea republicii populare și reforma învățamântului din 1948, funcționează ca Școala Medie-Tehnică de Energie Electrică. Treptat a fost transformată, iar din 1957 ia denumirea de „Grup Școlar (de pe lângă Întreprinderea) Electromotor” așa cum mai este cunoscută și azi (chiar dacă numele oficial este altul). Din 1974 este reorganizată în Liceul Industrial Electromotor, cu profil mecanic și electromecanic și va aparține de Ministerul Industriei Constructoare de Mașini. În anul 1995 își adaugă numele marelui patriot și om de cultură bănățean Emanuil Ungureanu.
Actualul Colegiu Tehnic deține o bună bază materială (29 săli de clasă, laboratoare, ateliere școală, bibliotecă cu peste 25.000 de volume) și continuă să pregătescă elevi pentru cerințele actualei structuri industriale a orașului. De foarte bun augur se pare că este revenirea la adevăratul învățământ profesional iar nu trista încercare de a face școală de arte și meserii de modă nouă. Aici nu se făcea nici un fel de meserie, iar de artă nici nu putea fi vorba. Au fost zece sau cinsprezece ani de căutări sterile fără finalitate în economie.
Dacă în fața clădirii se află monumentul marelui om politic și mecena timișorean Emanuil Ungureanu, ce dă și numele școlii, nu trebuie să uite edilii orașului că bustul de bronz încă nu a fost restaurat nici până azi. Se pare că cel ce a donat pentru diverse scopuri de propașire a orașului o sumă 500 000 de coroane de aur (circa. 150 kg aur) nu merită cațiva lei pentru refacerea statuii vandalizate.
